Fiordurile - locuri în care se întâlnesc cerul, pământul și apele

La început, creația a fost neatinsă de mâna omului, de păcat și de răutățile pe care le întâlnim în jurul nostru. Apoi, întreaga creație a resimțit efectele teribile ale îndepărtării omului de Dumnezeu. Urme ale frumuseții primordiale se mai întâlnesc, risipite, chiar și astăzi, ca și altădată. Rareori îți este dat să contempli asemenea priveliști, în care lumina creației lui Dumnezeu îți este pictată pe chip.

Când am fost în Alaska, am aflat părerea localnicilor, care aminteau că acesta ar fi cel mai frumos loc din lume. Am călătorit ore la rând prin mijlocul munților și prin păduri neatinse de mâna omului, văzând lucruri minunate.

Altădată, am descoperit mari frumuseți pe continentul australian, dar și mai aproape de casă, în bătrâna Europă, fiind peregrin prin Elveția, Austria, Italia, Slovacia, Slovenia sau prin alte țări europene cu priveliști inefabile.

Inima mea însă îmi șoptește părerea ei, iar eu sunt de acord cu ea, chiar dacă nu o consider imparțială, că nicăieri nu este mai frumos ca acasă în România, în ținuturile Sucevei, ale Neamțului, în Munții Carpați, în preajma cetății Bucureștilor, la Snagov, ori la ctitoriile voievodului Brâncoveanu, martirul neînfricat de la Hurezi, Polovragi sau în alte spații pline de splendori nepământene.

Ajungând în Scandinavia, în anul 2008, am admirat frumusețile Suediei, mai ales ordinea desăvârșită care domnește în orașe și sate, dar și atenția oamenilor față de semenii lor.

A rânduit Dumnezeu ca în Scandinavia să mă întâlnesc și cu fiordurile norvegiene, despre care se spune că sunt printre cele mai pitorești locuri din lume. Nu le poți străbate pe toate. Sunt sute, mii de kilometri printre munți, în locul ghețarilor de altădată, apa fiordurilor făcându-și loc printre stâncile acoperite de un verde smarald, cu păduri până la jumătatea muntelui și cu crestele țintite către cer.

Nu știu despre ce aș putea vorbi mai întâi: despre dantelăria în piatră meșteșugită de-a lungul timpului, ori apa limpede ca de cristal, despre teritoriul protejat UNESCO, despre bogăția florei și faunei, sau despre grija oamenilor de a le păstra, manifestată printr-o curățenie impecabilă, menținută cu multă rigoare și prin folosirea unor mijloace de transport care nu poluează.

Călătorind cu un vapor modern prin apropierea muntelui, ne-am întâlnit și cu alte ambarcațiuni care, asemenea celei în care mă aflam, nu poluau fonic, folosind motoare electrice. Doar în momentul plecării, respectiv al acostării, s-a folosit motorul pe combustibil. Așa cum am mai precizat, este impresionant cu câtă atenție se străduiesc oamenii locului să nu tulbure veritabila împărăție a apelor, ca să parafrazez titlul unuia dintre volumele unui romancier neuitat.

Priveliștea se arată de o frumusețe răpitoare: piscuri înalte, păduri ce se înșiruiesc și par a fi măiestrite în pasteluri, cu arbori mărunți și mari, și, mai ales, lacrimile muntelui, oferind călătorului atent, în căutarea clipei unice, tablouri de o strălucire nespusă. Lacrimile muntelui sunt cascadele mai mari sau abia zărite, care vin dintru înălțimi și coboară în apele fiordurilor. Le-am considerat lacrimile pe care umanitatea întreagă le varsă înaintea lui Dumnezeu, pentru frumusețea dintâi a creației pe care omul a pângărit-o, considerându-se mai mult decât stăpân al ei... Singurul Stăpân rămâne Dumnezeu, iar noi, oamenii, doar administratorii darurilor Sale, care trebuie să fim în armonie cu El și cu întreaga creație.

Cascadele vin din înaltul munților. Se adună deasupra lor, din apele ploilor, pentru că aproape nu este zi în care să nu plouă aici, iar uneori debitul cascadelor este mult mai mare. La fel se întâmplă primăvara, când se topesc zăpezile.

Atunci, munții maiestuoși cântă prin glasul căderilor de ape, chemând parcă pe cei rătăciți la frumusețea cea dintâi a creației. Parcă ar curge neîncetat apă din cer, pentru a spăla, ca un nou botez, inimile ce au pierdut bucuria de a contempla creația și pe Creator.

Cei care merg în natura pe care Domnul a zidit-o își recuperează și refac armonia interioară. Împărtășirea de acești logoi ai creației este o trecere nemijlocită, direct către Dumnezeu.

Unele dintre locurile vizitate sau cunoscute ne par a fi cele mai pitorești, până ce descoperim alte ținuturi pline de farmec și legendă.

Cred că fiordurile sunt o parte a Grădinii pe care Dumnezeu a sădit-o pentru cei care trebuiau să asculte de El. Dacă vor fi sau nu ascultători, oamenii din Scandinavia vor trebui să privească mereu spre cer pentru a păstra aceste locuri cu frumusețea care ar putea salva lumea.

Cei care vin în fiordurile norvegiene, călători pentru câteva zile sau pentru mai mult timp, ca și oamenii locului, sunt cei care Îl pot simți mai aproape pe Dumnezeu.

Păstrarea unei astfel de imagini este o bucurie negrăită a inimii, pe care nu ai cum să o uiți, fiind un răgaz al sufletului care te îndeamnă să privești către cer și să înțelegi că Dumnezeu este pretutindeni…

Am primit în dar o surpriză pentru cei prezenți la împlinirea a 15 ani de la începutul scrierii istoriei noii Eparhii a Europei de Nord. Locul cel mai spectaculos din Norvegia care se poate arăta oaspeților sunt fiordurile.

Călătorind de la Bergen, al doilea oraș ca importanță din Norvegia, am străbătut vreme de câteva ceasuri munții, pădurile și apele, într-o frumusețe greu de zugrăvit, cu o ordine aproape desăvârșită. Restricțiile sistematice de viteză, datorită cărora, conform ultimelor statistici, nu s-a înregistrat nici un accident mortal în anul trecut, cât și atenția cu care conduc șoferii, în condițiile în care țara este vizitată de un număr tot mai mare de turiști, din diferite locuri ale lumii, arată grija localnicilor pentru relief, pentru frumusețile pe care le au și dorința de a le perpetua, pentru alții și pentru ei înșiși.

Am călătorit prin câteva localități și am descoperit în primul rând respectul pentru creație și față de semeni.

Nu am văzut nicăieri, nici în drumul către fiorduri, nici în timpul croazierei printre munți, deșeuri de vreun fel, nici pe drumul care ne-a dus către poarta fiordurilor. Doar ape limpezi în care se oglindesc cerul și locuințele dimprejur, ape care păreau mai degrabă admirabile picturi. Doar la Oslo, semnele neatenției oamenilor ni s-au arătat, în anumite zone ale Capitalei.

Am străbătut o vale despre care s-a spus că este tema de foc a marilor artiști care vin din lume pentru a zugrăvi frumusețile Norvegiei. În Muzeul de Artă din Bergen se află mai multe ipostaze ale văilor pe care le-am străbătut înainte de întâlnirea cu frumusețea fiordurilor.

M-au impresionat casele îngrijite, având oarecum același stil, deși există multă diversitate, tihna în care-și duc oamenii viața, preocupările lor, dorința de a pune în lumină istoria celor care au fost mai înainte.

Am poposit și într-un sat al vikingilor din vremuri uitate, cu locuințe din lemn, care au în camerele de odihnă, în locul unde servesc masa și în ateliere, piei de animale și multe obiecte din lemn. Am văzut corăbiile care străbăteau mările cu forma lor specială. Acestea le îngăduiau să ajungă în timpuri record în locuri în care oamenii aveau bogății multe și care nu-și închipuiau că pot întâlni asemenea cruzime precum a vikingilor.

Își protejau casele cu pământ, pe care creștea iarba; aveau ateliere și fierării în care își confecționau armele, în special toporiștile și securile, care au rămas până astăzi o emblemă pentru întreaga Scandinavie, precum și corăbiile care străbăteau odinioară, grabnic, apele.

Ni s-a vorbit despre Sfântul Rege Olah, care, impresionat de frumusețea creștinismului, a încercat să-i aducă pe toți vikingii pe calea cea dreaptă. El a sfârșit ca martir, cinstindu-L pe adevăratul Dumnezeu și nu zeitățile păgâne care-și făcuseră până atunci loc în istoria lor.

Regele Olah L-a iubit pe Împăratul Cel fără de moarte și a rămas până astăzi ocrotitorul Norvegiei, invadată în veacul al XVI-lea de protestanți, care au înlăturat paginile de aghiografie din istoria ținuturilor acelea.

Câte alte lucruri frumoase nu pot fi întâlnite în Norvegia!?

Încântătoare și de-a dreptul desfătătoare nu sunt doar zonele impunătoarelor fiorduri, unde merg de obicei cei inițiați, ci și alte fiorduri mai mici, cum sunt cele de la marginea orașului Bergen. Aici, între oraș și insulă, s-a organizat o tânără, dar harnică comunitate ortodoxă românească, ce-i adună tot mai stăruitor pe frații români stabiliți în aceste locuri.

Din toate avem de învățat: din frumusețea locurilor, din dorința oamenilor de a comunica și, desigur, din strădania fraților noștri români, ajunși până la marginile pământului, înspre Groenlanda, sau chiar mai departe, de a nu-și uita „credința, nevoile și neamul”.