Fiul risipitor și puterea pocăinței
Duminica ce urmează este a doua din perioada liturgică a Triodului şi are ca temă pericopa evanghelică ce se citeşte la Sfânta Liturghie de la Luca 15, 11-32, despre Întoarcerea Fiului risipitor. Ni se pune înainte puterea pocăinţei şi mai ales venirea în sine ce duce la întoarcerea către Tatăl ceresc din ţara îndepărtată a păcatului.
Această parabolă rostită de Domnul nostru Iisus Hristos ne prezintă un fapt de viaţă cu un tată care are doi fii, unul ascultător şi altul neascultător, care se revoltă în faţa autorităţii sale şi cere partea care-i revine din avere. Tatăl iubitor îi dă partea lui de avere, iar el, la scurt timp, strânge tot ce are şi pleacă într-o ţară îndepărtată unde „şi-a risipit averea, trăind în desfrânări” (Luca 15, 13).
Venind o foamete în ţara îndepărtată în care se afla fiul risipitor, acesta ajunge să nu aibă ce mânca şi intră în slujba unuia din „locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea” (Luca 15, 15-16).
Aflându-se în lipsuri atât de mari, îşi vine în sine şi hotărăşte să se întoarcă în casa tatălui său pentru a-i cere iertare: „Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15, 17-19).
Tatăl iubitor aşteaptă plin de îngrijorare faţă de ce s-a întâmplat cu fiul său risipitor. Văzându-l venind, tatăl iese în întâmpinarea lui şi-l iartă pentru că se căieşte şi-l repune în demnitatea de fiu din care căzuse prin neascultare. Pentru el, tatăl junghie „viţelul cel îngrăşat” şi cheamă pe toţi să se veselească, pentru că „acest fiu al său mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 24).
Întorcându-se de la munca câmpului, fiul ascultător află de întoarcerea fratelui său şi este indignat că tatăl l-a primit cu toată cinstea după ce a risipit averea primită de la tatăl său. El nu vrea să participe la ospăţul ce se dă în cinstea întoarcerii fratelui său, de aceea tatăl iese afară şi-l roagă să intre în casă, spunându-i: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 31-32).
Păcatul este aducător de moarte, mai întâi cea spirituală, urmată de cea trupească. Pocăinţa înseamnă înviere din moartea adusă de păcat şi deschiderea drumului către mântuire şi viaţa veşnică.
Exemplul de pocăinţă al fiului risipitor ne este înfăţişat pentru a ne da nădejde că indiferent de profunzimea căderii noastre din cauza păcatelor, căindu-ne prin Taina Spovedaniei, ne ridicăm şi suntem reprimiţi în demnitatea de fii ai Tatălui ceresc.
De pocăinţa oamenilor şi îngerii se bucură. „Căci omul întreg, sinteză a creaţiei, îşi înfăţişează înaintea lui Dumnezeu sufletul şi trupul pentru a-şi mărturisi păcatul. Aşa cum fiul risipitor se întoarce la tatăl său, creştinul se îndreaptă în timpul Postului Mare spre cer, patria sa, pentru a regăsi obârşia înfierii sale în Tatăl prin Hristos” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Ediţia a III-a, traducere: arhidiacon Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2008).
Tocmai acum, când ne pregătim pentru timpul duhovnicesc al Postului Mare, vreme a ascezei şi pocăinţei, suntem îndemnaţi să ne întoarcem din ţara păcatului, căindu-ne pentru păcatele săvârşite, pentru a ajunge la bucuria edenică adusă lumii de Învierea lui Hristos.
Acest drum al pocăinţei este calea dreaptă pe care suntem chemaţi să mergem în timpul vieţii noastre. În acest sens, avem modelul de pocăinţă al fiului risipitor, a cărui „căinţă se înfăţişează ca un proces în care omul şi Dumnezeu joacă fiecare un rol necesar şi de neînlocuit. Stă în puterea omului să coboare el însuşi şi să-şi descopere faptele sale ascunse, dar numai Dumnezeu încununează căinţa iertându-i păcatele şi ridicându-l din căderea sa” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat).
Triodul subliniază importanţa exemplului de pocăinţă al fiului risipitor pentru toţi creştinii care cad în păcat şi mai ales trebuie să avem credinţa că prin căinţă Dumnezeu ne iartă. Ea este „cea mai importantă din virtuţile dezvoltate de imnografia Triodului şi constituie aproape întreaga sa substanţă. Ea apare ca articularea mai multor etape: conştientizarea păcatului, întoarcerea mai întâi la sine, iar mai apoi la Dumnezeu, mărturisirea şi iertarea” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat).
Etapele întoarcerii fiului risipitor le trăieşte orice om care se pocăieşte şi cere iertare de la Dumnezeu prin Taina Spovedaniei. Astfel, cum „fiul risipitor poate reveni la sine însuşi mai întâi, iar mai apoi la Tatăl, nu numai conştientizându-şi îndepărtarea şi risipirea, dar şi parcurgând cu osteneală calea care l-a îndepărtat de patria sa” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat), şi creştinul înţelege că, părăsindu-L pe Dumnezeu prin păcat, pierde şi Raiul pentru care a fost creat. De aceea, căindu-se, se întoarce la Tatăl ceresc, Care-l primeşte în patria cerească pregătită pentru oameni de la întemeierea lumii.
Duminica Întoarcerii Fiului risipitor „dezvoltă în principal o învăţătură privitoare la căinţă, dar şi la iertarea dumnezeiască ce decurge de aici şi la restaurarea omului în demnitatea sa originară de fiu” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat).
Omul prin pocăinţă se întoarce la Dumnezeu din ţara îndepărtată a păcatului şi este primit în casa iertării, Biserica, spaţiul mântuirii prin care dobândim Împărăţia cerurilor.