Fiziologiile ieșene și răsunetul lor în ziua de azi

O cetate, prin ceea ce reprezintă aceasta în conștiința țării sau lumii, este rodul lucrării viețui­torilor ei. Se petrece întocmai pretutindeni. E întru totul valabil și pentru Iași. Și în bune, și în rele privințe, Iașii sunt fructul stră­daniilor și faptelor ieșenilor de-a lungul secularei sale existențe. Locuitorii orașului de pe cele șapte coline n-au fost doar cei născuți în acest topos. Mulți au venit din toate zările românității, din multe părți ale universului. Au fost atrași de mirabila așezare nu ca fluturii spre lumină, ci s-au îndreptat spre Iași ca însetații care aud șopotul izvorului ce le-ar putea potoli setea. Aici, sosind și stator­nicindu-se, nu doar au sorbit apa ce le astâmpăra arșița, dar li s-a dăruit hrana vieții, merindea spirituală, mai ales. Studiind în Iași, la școli înalte, s-au construit ca oameni folositori țării lor. Unii au rămas în Iași după încheierea studiilor, ca să dea cetății ce-i formase măsura creativității lor, sporind astfel faima Iașilor de centru primordial al intelighenției naționale. Alții dintre cei trecuți prin academiile ieșene au părăsit istorica urbe și s-au întors fie la izvoare, fie în alte locuri unde era nevoie de învățătura lor. Acolo unde se aflau acești fii spirituali ai Iașilor purtau în suflet bobul de mărgăritar dăruit de cetatea neuitatelor ucenicii.

Ieșenii, ieșiți din huma locului, ori pogorâți aici de aiurea, au un fel al lor de a fi care-i definește și-i particularizează  în comunitatea românească și internațională. Odată cuprinși în plasma de spiritualitate a târgului celest, se alcătuiesc ca un soi anume de pământeni. Clișeele de toată mâna, care circulă pe seama lor, îi cataloghează greoi, somnolenți, în viziunea celor mai aspri, pase­iști, ori visători, cum îi dezmiardă condescendent cei binevoitori. Len­toarea poate le este caracteristică uneori, dar e urmarea acelui spirit critic, descris de „Magul” Ibrăi­leanu. Reacția mai puțin rapidă nu-i cu nici un chip inacțiune. Ieșenii sunt ziditori de vocație. Altfel cum s-ar fi săvârșit atâtea și atâtea dintre faptele de seamă din istoria acestei țări, unele care i-au marcat decisiv destinul, în această istorică cetate a românilor.

Iașii sunt opera ieșenilor, potri­vit remarcilor  subtile și pertinente ale lui N.I. Popa, rafinatul cărturar filo-francez, ilustră figură a Uni­versității ieșene. Într-un memo­rabil articol din 1933, intitulat „Fiziologia ieșeanului”, reputatul comparatist subliniază că ieșenii se disting printr-o „aristocrație morală și intelectuală”. Dar sem­natarul acestor pătrunzătoare însemnări se întreabă cu îndrep­tățire dacă „oare mai are ieșeanul conștiința acestor daruri?” Privind fiziologiile ieșenilor de azi, ești tentat să crezi că destui dintre locuitorii cetății nu mai au conști­ința aristocrației și a nobilei lor descendențe.

Percepția de loc ales o aveau odinioară mulți dintre ieșeni, dar în egală măsură și românii din tot cuprinsul național, și nu în ultimul rând marile noastre spi­rite. E pilduitoare în acest sens o notație a uneia dintre perso­nalitățile emblematice ale cultu­rii românești și universale, pe care am regăsit-o zile acestea, deschizând după un amar de vreme una dintre tulbu­rătoarele sale cărți. Mă refer la niște rânduri din volumul al doilea al „Jurnalului” lui Mircea Eliade. Istoricul religiilor consemnează în 8 iulie 1972: „Extraordinar de frumos. Toată dimineața citesc corespondența adunată. Amintiri: verele tinereții mele la București, pe Carpați, în Delta Dunării. Dar, mai ales, mă obsedează o frază a lui Ionel Teodoreanu (prin 1928?): «Sunt niște nopți de vară la Iași!» Rămâneau - el, soția, Ibrăileanu, alți prieteni - până foarte târziu în curte, bând cafele, discutând. Revăd parcă și imaginile pe care le avea Ionel Teodoreanu, cum sub bătaia lunii casele deveneau de cretă, apoi de argint. (Așa cum am văzut și eu de atâtea ori la Cal­cutta, la Jaipur, la Fatehpur Sikri.) Dar mă întreb de ce mă obsedează fraza lui Ionel Teodo­reanu, de mi-o repet? Cunosc prea puțin Iașul și nu am petrecut nici o dată, acolo, o noapte de vară. Să fie, oare, remediabila părere de rău că n-am cunoscut unul din locurile sfinte ale culturii româ­nești, Iașul lui Creangă și Emi­nescu, al Junimii, al «Vieții Româ­nești»?”

Așadar, pe Mircea Eliade îl încerca părerea de rău de a nu fi trăit vraja unei nopți de vară la Iași și de a nu fi știut mai profund istoria cetății. Citeam rândurile sale și parcă conștientizam că nici eu nu m-am bucurat pe cât ar fi meritat de farmecul nopților fără de pereche de la Iași, de acele ceasuri noptatice când luna văruiește pereți de case bătrâne, poleiește cu argint ulițe troienite de timp și înveșmântează în straie de cașmir dealurile undu­ind legănat. Cred că nu numai mie mi s-a întâmplat asta. E tot con­se­cința pierderii acelor „fizio­lo­gii ieșene”, invocate de N.I. Popa. A dispărut climatul prielnic degus­tării unor asemenea desfă­tătoare clipe. Câți dintre ieșeni întârzie azi după miezul nopții într-o grădină, pe un ceardac, duși pe valurile meditației și con­templației sub cernerea mătă­soasă a pulbe­rilor lunare?  Ne lăsăm robiți de televizor, de in­ternet, cu tot alaiul lui concen­traționar de rețele. O, cât de mult ne-am depărtat de cele ale firii, de puritatea obârșiilor!

Iașul, cu nopțile lui de vară, e la fel de atrăgător ca cel din vre­mea lui Ionel Teodoreanu. Ieșenii poate sunt alții. De ei depinde regăsirea cărării pierdute. De ce n-ar pleca în căutarea acesteia, redobândind astfel și „fiziologiile ieșene” de odinioară?