Formule buclucaşe

Cred că am mai vorbit de câteva ori despre asta, în articole, participând la emisiuni de radio şi televiziune ori răspunzând la anchete organizate de diversele publicaţii. Formulele care definesc oraşul nostru ca fiind unul cultural sau chiar „capitală culturală a României“ mă pun în dificultate, mă fac să adopt, în funcţie de anumite evenimente ori, pur şi simplu, de buna sau proasta mea dispoziţie, atitudini diametral opuse, de parcă aş fi o structură „maniac-depresivă“, deşi nu sunt! Uneori, am senzaţia că nu au nici o acoperire sau, dacă au una, aceasta are mai degrabă un sens istoric, patrimonial, cumva muzeal. Alteori, privind către anumite instituţii, evenimente şi persoane „de cultură“ - de la editura „Polirom“ la Cvartetul „Voces“ şi revista „Timpul“, şi de la Emil Brumaru la Val Gheorghiu, Valeriu Gonceariuc ori Traian Mocanu, am senzaţia că, totuşi, formulele au şi o anumită acoperire în prezent. Câteodată, când Mungiu ia „Palme dâOr“ - nu conteză că s-a mutat la Bucureşti, pentru că acolo se fac filmele! - ori tinerii prozatori Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu şi Dan Lungu sunt traduşi în Franţa, Germania ori alte locuri ale succesului literar, dar şi în Cehia sau Polonia, se întâmplă să devin chiar entuziast.

Acum, din pricina unei succesiuni de evenimente concentrate în mai puţin de zece zile sunt, mai degrabă, în faza optimist-maniacală! Mai întâi, m-am deplasat la Bucureşti într-un „desant ieşean“ organizat de Fundaţia „Eis Art“, pentru a lansa ediţia bibliofilă - fiecare exemplar excelent tipărit este însoţit de o grafică originală, semnată de regretatul Constantin Baciu - a volumului „Interior cu atelier“, în care Iolanda Malamen, plecată şi ea din Iaşi!, a adunat laolaltă 23 de interviuri cu unii dintre cei mai importanţi pictori, graficieni şi sculptori români ai momentului. Faptul că la „Taverna Sârbului“, pe lângă majoritatea plasticienilor intervievaţi, s-a adunat o bună parte a elitei culturale bucureştene şi a presei, mă fac să cred într-un succes important „în deplasare“! Ecourile din presă şi de la televiziuni îmi întăresc convingerea. Aştept acum cel de-al doilea volum al ediţiei bibliofile, precum şi integrala în tiraj de masă. Am înţeles că asta se va întâmpla în mai puţin de o lună - să fie primit! Abia întors la Iaşi, m-am trezit moderator la una dintre întâlnirile scriitorului Francois Weyergans, laureatul Premiului „Goncourt“ pe anul 2005. Nu este vorba numai despre faptul că Weyergans a găsit de cuviinţă să vină la Iaşi, el este şi un mare călător - aici sosea din Cambodgia, prin Geneva şi Paris. Nici despre promptitudinea Editurii „Polirom“, care i-a tradus cartea laureată aproape instantaneu, publicând aproape imediat şi romanul precedent. Mă refer, mai ales, la calitatea discuţiilor la care am asistat, indiferent că autorul se întâlnea cu studenţii de la Universitatea „Al. I. Cuza“, cu scriitorii ieşeni sau cu publicul larg, cum s-a întâmplat la întâlnirea moderată de mine, la noua Librărie „Humanitas“, de la „Carrefour“. La întâlnirea cu studenţii, dacă nu ai fi ştiut dinainte care e unul şi care celălalt, cu greu ţi-ai fi putut da seama care este Al. Călinescu şi care Weyergans, atât de elegant franţuzesc, viu şi colorat era dialogul dintre ei. În sfârşit, vreme de o săptămână, până ieri mai exact, s-a desfăşurat la Iaşi, în organizarea Fundaţiei Culturale „Timpul“ şi a Teatrului Naţional, Festivalul de Teatru Profesionist „Iaşi Face Euro Art“ - 11 spectacole în 7 zile pe scenele Teatrului „Luceafărul“ şi ale Ateneului „Tătăraşi“, teatre de repertoriu, precum Naţionalul ieşean, „Nottara“ sau „Mihai Eminescu“ din Botoşani, dar şi trupe private din Bucureşti, Târgu Mureş sau Arad. Piese, în marea lor majoritate, noi, de tineri autori români şi străini. Şi asta chiar în perioada în care se încheia festivalul de la Galaţi şi începea cel de la Piatra Neamţ. Sălile mereu pline, declaraţiile criticilor şi ale participanţilor, ecourile din presă vorbesc despre un succes. Pe mine, mă mulţumeşte, dar nu întru totul. În momentul de faţă, se desfăşoară în România peste 60 de festivaluri de teatru permanentizate, ceea ce înseamnă că unele municipii organizează mai multe. La Iaşi, în ciuda succeselor notabile înregistrate de festivalurile „Ibsen“, „Don Juan“ sau de „teatru evreiesc“ nu avem nici un festival teatral permanent. A mai existat şi Festivalul internaţional de dans, dispărut din păcate o dată cu iniţiatorul său, regretatul Dan Brezuleanu. E şi asta o dramă, cum se întâmplă şi cu Festivalul de jazz „Richard Oschanitzky“, organizat anual de Alex Vasiliu - un eveniment de proporţii atât de mari să stea pe umerii unui singur om. Deci, dacă îmi doresc ceva, îmi doresc ca această ediţie a noului festival de teatru să nu fie şi ultima, ci doar prima dintr-un lung şir de manifestări. Nu cred că un oraş în care funcţionează trei teatre nu poate reuşi ceea ce reuşesc oraşe mult mai mici şi mai puţin capitalizate cultural. Asta m-ar ajuta şi pe mine să optez pentru o direcţie clară, pentru o atitudine fermă în ceea ce priveşte sintagmele generoase de la care mi-am început articolul de faţă! Văzând Fundaţia „Timpul“ între organizatori, unii cititori s-ar putea întreba de ce nu îmi iau angajamente. Păi, pentru că am fost mai degrabă un fel de Împărat al Japoniei decât un guvernant al întâmplării - am încurajat, am dat sfaturi, dar meritul pentru organizarea evenimentului ca atare revine în întregime tinerilor mei colegi şi entuziaştilor tineri de la „Naţional“, începând cu Adi Afteni, directorul Festivalului, şi sfârşind cu Gabriel Cucuteanu, directorul Fundaţiei „Timpul“. Ei îşi pot lua angajamente! Eu îi pot numai aplauda pentru ceea ce au făcut şi, desigur, îi voi încuraja în continuare.