Frământări și mărturisiri din file ale vremurilor grele de demult (II)

În întâlnirile cu părintele arhimandrit Benedict Ghiuș de la Mănăstirea Cernica, Ioan Ianolide a încercat permanent să afle răspunsuri la „întrebările cutremurătoare ale lumii moderne”. Nu s‑a sfiit să‑și mărturisească căutările sufletești și neputințele trupești. Smerenia, dar și expe­riența temniței l‑au făcut pe Ioan Ianolide să se apropie și mai mult de monahul cernican iubitor de cult și cultură și să‑i ceară sfat. Părintele Benedict i‑a privit și primit frământările și grijile ca pe ale sale. Adesea îi trimitea cuvinte lămuritoare în cele ale credinței, dar și mărturisirea pomenirii numelui său la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.

18 octombrie 1981

Părinte Benedict,

M‑am despărțit de Sfinția Voastră cu mulțumirea că sănătatea vi s‑a refăcut.

În discuția avută ultima dată consideram necesară afirmarea credinței, dar precizez că nu gândeam la credință ca virtute, ci la credință ca viziune, concepție, spirit de viață creștină, ca o reîmprospătare evanghelică, ca o nouă inspirație a Duhului, valabilă actualității. Altfel spus, consider că cel mai necesar este Hristos, actual, viu, puternic, dinamic, mesianic, jertfitor și biruitor totodată. Hristos ca mod de viață. În Hristos, fiecare om și fiecare epocă își află corespondentul valorilor de care are nevoie, căci El este deplin, integral, unic, iar noi năzuim treptat și succesiv spre El. Hristos cuprinde în Sine toate necesitățile spirituale, sociale și economice ale tuturor oamenilor, din toate timpurile, în toată diversitatea lor. Noi trăim o epocă în care avem nevoie cu osebire de unitatea și armonia personalității și viziunii hristice. De dorit ar fi ca toți oamenii să aibă clară figura desăvâr­șită a Domnului, chiar atunci când ei au nevoie mai intensă de o anume parte din El, căci în acest fel lumea va năzui permanent spre desăvârșire și nu‑L va reduce pe El la una ori la altă cultură.

Cei ce cred și cei ce nu cred, chiar cei ce urăsc credința au nevoie de Omul‑Hristos. Bucurându‑ne întru Hristos, să‑I urmăm până la sfârșit!

Vă îmbrățișez cu toată dragostea,

Ioan Ianolide

7 noiembrie 1981

Părinte Benedict,

Am rămas cu o imagine vie despre sănătatea Sfinției Voastre, după ultima vizită, și doresc să vă bucurați de ea cât mai mult timp.

Între timp v‑am trimis o scrisoare, iar prezenta nu este decât o formulare mai sintetică a ideilor exprimate atunci. Primordial și esențial este a se afirma Dumnezeu Treime. Raportul Spi­rit‑ma­terie este imperativ: Spiritul cuprinde în el taina binelui și răului. Spiritul generează vir­tuțile, le unifică și le dă finalitate. Spiritul constată și depășește limita materiei. Lumea ca întreg este cuprinsă în Spirit: sufletul este darul splendid al omului, potir al Duhului Sfânt și centru al lumii. Idealul este să ajungem a trăi și a ne ruga în duh, nu ca o excepție, ci ca bucuria vieții. Toate coordonatele sufletești și materiale ale vieții sunt cuprinse în Duhul.

În altă ordine de idei, vă comunic că zilele acestea mă internez în spital pentru tratament. Deși cred în bucuria vieții, sunt trist.

Vă doresc sănătate și bucurie.

Ioan I.

24 noiembrie 1982

Părinte Benedict,

Am fost bolnav, internat, imo­bilizat la pat. Acum sunt în convalescență. Imediat ce am să mă pot deplasa, voi veni pe acolo.Vă rog, în scop duhovnicesc, să‑i vorbiți cu încredere lui Ioan Alexandru despre mine, căci doresc să mă bucur de dragostea și încrederea lui.Vă doresc zile bune, senine sufletește și cu ușurare în suferință, prin darul și dragostea Domnului Iisus.

Cu dragoste,

Ioan I.

23 ianuarie 1983

Părinte Benedict,

Preamărit fie Hristos - Biserica Lui - și lumea Lui!Iar noi, cu vrednicie să‑I slujim!Necontenit sunt preocupat și angajat în a afla voia lui Dumnezeu, nealterată nici de lașitatea din oameni, nici de ipocrizia oamenilor și nici de multa noastră ignoran­ță. Chinul de a afla voia lui Dumnezeu îmi umple și‑mi mângâie viața. Mă simt ca pustnic, ca eremit, ca ascet al acestor vremuri și port în mine întrebările cutremurătoare ale lumii moderne.

Din toate punctele de vedere, lumea e în criză, lumea e în răscruce de epoci, poate că e în joc însăși existența ei. Ne aflăm în criză și în derută.

Știu bine că eu personal nu pot face nimic practic pentru lume. Trăiesc singur, izolat, anonim. Boala mi‑a accentuat singurătatea, căci mă deplasez cu multă greutate. Camera mea este chilia mea. Inima mea este lumea mea. Gândurile mele sunt lucrarea mea. Rugăciunea e via­ță pentru mine. Iubesc! Iubesc oamenii cum îi iubește Hristos. Sângerez necurmat pentru spe­ranța mântuirii lumii. Cred în mântuirea lumii. Cred în oamenii asemenea lui Dumnezeu. Pentru tristul meu destin, nu acuz pe nimeni, ci mai adânc mă rog.

Cea mai cumplită durere o resimt în greșelile săvârșite de‑a lungul veacurilor. Adesea lumina ce o văd mă umple de atâta râvnă, încât mă chinuie mai cumplit decât tot chinul. Păstrez echilibrul spiritual între bucurie și durere. Echilibrul spiritual ajută mult dezechilibrului sănătății mele.

Ar fi bine să nu fiu așa izolat. Am nevoia comuniunii, a infor­mației și a mărturisirii, dar e în­țelept să rămân claustrat în mine însumi. Sper să fiu de ajutor și prin tăcere. Sper ca într-o zi cineva să afle frumusețea ce-o port în mine. Mă străduiesc a fi, exclusiv, lucrare divină. Exemplul de viață, afirmare și trăire este Hristos. Sincer fiind, mă simt departe de El, dar, tot sincer
fiind, găsesc necesar a‑L afirma cu îndrăzneală.

Toate acestea, și altele aseme­nea, sunt numai înțelesuri, căci eu sunt mut. Și voi rămâne mut! Regret că nu pot să vă văd. De voi găsi pe cineva cu mașină, voi veni prin Cernica. Mă bucur că Dumnezeu vă prelungește rugăciunea și strădania vieții. Vă doresc pace lăuntrică în încleștarea ce desparte viața aceasta de cea veșnică. Trecerea aceasta este transfigurare și a sufletului, și a trupului - eternizare. Bucuria ne stă în față. Iată minunea oferită de credință!

Părinte Benedict, cu suflet mișcat de adâncă iubire, vă îm­brățișez.

P.S. Peste câteva zile voi împlini 64 de ani.

Ioan I.