Frânturi și gânduri despre misiunea și provocările preotului de spital
Preotul are datoria să-L facă simțit și prezent pe Dumnezeul iubirii în lume și în viața fiecăruia dintre noi, misiunea Bisericii prin preoții săi fiind prelungirea în lume a faptelor și învățăturilor lui Hristos Cel înviat și înălțat la cer, până la sfârșitul veacurilor.
Reușita misiunii depinde și de credința și disponibilitatea fiecărui primitor al mesajului creștin. A fi credincios nu înseamnă a te mișca teleghidat în limitele unei dogme și ale unei legislații imediate, ci „a evolua liber în cadrul unui proiect, asumat fără constrângerea unei prezențe autoritare. Nu ți se spune ce să faci, nu ți se impune o adeziune de tipul înregimentării. Accepți, în mod lucid, că trebuie să creditezi posibilul adevărului, nu ecuația lui stearpă. Accepți că nu ai acces direct la sensul lucrurilor, la misterul angrenajului lor, la înțelesul binelui și al răului, la sursa lumii create, la Dumnezeu. Dar aștepți. Dumnezeu este, astfel, absența care devine prezentă prin așteptarea ta” (Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus: adevărul ca poveste, Editura Humanitas, București, 2012, p. 141).
Sfânta Scriptură ne oferă răspuns la întrebarea cu privire la necesitatea unui preot la căpătâiul celui bolnav, când zice: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului” (Iacov 5, 14). Acest lucru arată compasiunea și grija Bisericii pentru cel aflat în suferință, înțelegând de aici pronia lui Dumnezeu de a ne cerceta și a ne face mai atenți la noi înșine și mai sensibili la nevoile celui din jur.
Misiunea din spital se realizează prin colaborare, prin ucenicie, prin înțelegerea profundă a sensului suferinței din viața omului, prin încrederea reciprocă (preot-medic-pacient) și prin disponibilitatea sinceră de a fi de folos aproapelui tău.
Preotul de caritate are în vedere pastorația medicilor, a tuturor cadrelor medicale, asistente, infirmieri, personal administrativ și auxiliar al spitalului, păstrând o legătură deosebită, devenind duhovnicul unora dintre ei, săvârșind unele slujbe.
Prin atenția acordată medicilor, prin implicarea în activitățile culturale din spital, prin catehizarea personalului administrativ preotul poate ajunge la inima lor, îi poate îndemna la spovedanie, îi poate conștientiza de rolul credinței și tainelor Bisericii în vindecarea sau alinarea suferinței, astfel încât aceia să înțeleagă că împreună lucrarea dintre doctorul trupului (medicul) și doctorul sufletului (preotul) este calea cea mai bună pentru a fi aproape de cei aflați în suferințe.
În ceea ce privește relația cu bolnavul, una din principalele provocări ale preotului este cea a ascultării cu răbdare. Graba în care trăim ne face să devenim tot mai indiferenți la nevoile aproapelui și tot mai neatenți la relațiile interpersonale. De aceea, preotul de spital trebuie să fie înarmat psihologic cu o mare capacitate de ascultare, dar și cu multă căldură sufletească. Capacitatea empatică a preotului de a se pune în locul celor suferinzi este un act foarte important, de această calitate depinzând în mare măsură dorința de deschidere a bolnavului.
Un aspect foarte important este cel al întâlnirii rudelor bolnavului cu preotul spitalului. Este un moment în care preotul se poate sluji de predica de la Liturghie sau de o cateheză pentru a responsabiliza în rugăciune rudele celor bolnavi.
De asemenea, o mare importanță trebuie acordată pomenirii la proscomidie a tuturor celor bolnavi, lucru ce presupune dragoste și râvnă.
Toate aceste aspecte menționate mai sus fac din spital o „școală și din suferință o universitate” (Arhim. Eusebiu Giannakakis, În mijlocul durerii, la căpătâiul celor suferinzi, traducere din lb. greacă de drd. Nicolae Burăș, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 176.), o școală unde și preotul are de dobândit tăria de a face față suferinței, tăria credinței în înviere, tăria dragostei împotriva oricărei deznădejdi și tăria de a se așeza în locul celui bolnav.