Fratricidul lui Cain

Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 25 Iunie 2023

Cain şi Abel reprezintă prima pereche de fraţi biblici şi totodată primul fratricid din istoria omenirii. Despre cei doi nu există prea multe detalii în particular, devenind cunoscuţi mai degrabă din cauza nefericitului incident, descris în cartea Facerii. Tot din cartea Facerii reiese că primii oameni erau vegetarieni, îngăduinţa de a consuma carne venind mult mai târziu, după legământul cu Noe. Oile pe care le păstorea Abel erau folosite în consecinţă pentru lapte şi lâna necesară confecţionării hainelor şi corturilor.

Există o minimă contradicţie cu privire la jertfele aduse de primii fraţi biblici. Urmărind motivaţia actului fratricid, relatarea biblică vorbeşte despre un refuz divin faţă de jertfa lui Cain, ca presupus resort al acţiunii sale ulterioare. Relatarea cuprinde în general versetele 1-11, din capitolul 4 al Facerii. „Geneza nu ne oferă nici o explicaţie privind modalitatea prin care aflau dacă Dumnezeu le acceptase sau le respinsese jertfa şi nici un motiv al respingerii. Potrivit tradiţiilor de mai târziu, Cain a fost pângărit de gelozia sa faţă de Abel sau a păstrat pentru sine cele mai bune părţi din recoltă. Când Dumnezeu i-a respins jertfa, Cain s-a mâniat şi a plănuit să-l scoată pe Abel pe câmp, unde l-a şi ucis. Nu avem nici un indiciu privind caracterul premeditat al omorului sau dacă, dimpotrivă, gestul a fost înfăptuit într-un acces de furie cumplită. Venind în apărarea lui Cain, unii interpreţi spun că, din moment ce el nu văzuse moarte până atunci, nu şi-a dat seama că, lovindu-l pe Abel, îl va ucide... De-a lungul vremii, tradiţia creştină i-a îndemnat stăruitor pe bărbaţi şi pe femei să nu «urmeze calea lui Cain» (Iuda 11), ci să trăiască exemplul lui Abel cel credincios (Evr. 11, 4). Tradiţia a creat, de asemenea, şi o analogie între Abel şi Hristos, nevinovatul ucis de mâna oamenilor fără de lege” (Richard R. Losch, Dicţionar enciclopedic de personaje biblice, traducere de Raluca Mirăuţă, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2019, p. 13).

Un valoros comentariu patristic despre actul fratricid

Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai de seamă teologi ai Bisericii, vorbeşte despre cauzele care au generat această crimă, interpretând duhovniceşte nefastele consecinţe şi urmări duhovniceşti ale păcatului strigător la cer. „Înfricoşătoare este fapta! Plină de primejdii îndrăzneala, blestemată încercarea, de neiertat păcatul, sălbatică ideea! «S-a sculat, spune Scriptura, asupra fratelui său şi l-a omorât». O, mână blestemată! O, mână ticăloasă! Dar, mai bine spus, nu trebuie să numim blestemată şi ticăloasă mâna, ci voinţa de care s-a slujit mâna! Să spunem dar aşa: O, voinţă îndrăzneaţă, blestemată şi ticăloasă! ... Dacă noi, după atâta număr de ani, noi, care vedem în fiecare zi oameni morţi, şi aceştia morţi de moarte bună, suntem zdrobiţi de durere, fără să avem vreo legătură cu ei, iar dacă ne sunt duşmani punem capăt duşmăniei, apoi cu mult mai mult ar trebui să leşine Cain de atâta durere şi să-i iasă dintr-odată sufletul din piept, când l-a văzut dintr-odată fără suflare, zăcând şi zvârcolindu-se fără putere pe pământ, pe fratele său, pe cel de acelaşi tată, pe cel de aceeaşi mamă, pe cel care atrăsese asupra lui bunăvoinţa lui Dumnezeu!” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. pr. prof. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 2003, p. 221).

Referitor la versetul „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (cf. Fc. 4, 10), din care omuciderea (sau, în cazul nostru, fratricidul) îşi revendică denumirea de „păcat strigător la cer”, acelaşi Sfânt Părinte spune: „Sunt Eu, oare, om, spune Dumnezeu, ca să aud numai glasul rostit cu limba? Nu! Sunt Dumnezeu şi pot auzi şi pe cel care strigă cu sângele şi pe cel care zace la pământ! Iată cât de sus zboară glasul sângelui acestuia. De pe pământ s-a urcat la cer! A străbătut cerul cerului, a trecut dincolo de puterile cele de sus, s-a oprit chiar la tronul cel împărătesc, ca să se plângă de crima ta, să acuze fapta ta nelegiuită! Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ! Ai făcut, oare, nelegiuirea aceasta unui străin? Nu, ci fratelui tău, care nu ţi-a făcut nici un rău! Dar poate că dragostea ce i-am arătat Eu te-a împins să-l ucizi şi, neputându-te lupta cu Mine, ţi-ai vărsat nestâmpărata-ţi mânie asupra lui. De aceea îţi voi da o pedeapsă aşa de cumplită, încât fapta ta îndrăzneaţă să nu fie dată uitării, iar suferinţele tale să fie de învăţătură pentru toţi oamenii... Pentru că nu te-ai folosit, îi spune Dumnezeu, cum trebuie de tăria trupului tău şi de bunăstarea mădularelor tale, te osândesc să tremuri mereu, ca să ai nu numai tu mustrare necontenită, care să-ţi aducă aminte de fapta ta nelegiuită, ci, ca şi toţi cei ce văd, să se înveţe, prin înfăţişarea ta, ca printr-un glas care strigă tare, să nu mai îndrăznească unele ca acestea, ca să nu păţească şi ei la fel. Pedeapsa ta va fi un dascăl pentru toţi, ca să nu păgubească pământul cu un astfel de sânge” (ibidem, pp. 224-225). 

Caracterul juridic al Vechiului Testament

În concluzie, pentru morala Bisericii omuciderea (în toate formele ei) reprezintă „păcat strigător la cer”. Fratricidul lui Cain defineşte o realitate diformă a fiinţei umane, plăsmuită în mod original „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (cf. Fac. 1, 26). Implicaţiile juridice ale acestui act sunt evidente: avem o victimă, avem un făptuitor, avem o faptă săvârşită cu premeditare, un Judecător, o judecată şi nu în ultimul rând o pedeapsă. Chiar dacă acum vorbim despre o incriminare divină, mai târziu, prin Decalogul lui Moise, păcatul omuciderii este legiferat juridic, identificându-se în primul rând prin prevederea imperativă a poruncii a şasea: „Să nu ucizi!” (cf. Ieşire 20, 13; Deut. 5, 17), întărită ulterior şi prin alte texte biblice: „De orice cuvânt mincinos te fereşti; nu ucizi pe cel nevinovat şi drept, căci Eu nu voi ierta pe nelegiuit” (cf. Ieşire 23, 7); „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi»; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă” (Mt. 5, 21).

Într-o lucrare foarte interesantă despre „Arhetipurile juridice din Biblie”, Eugeniu Safta-Romano arată că, ulterior, legislaţia evreiască s-a perfectat, ajungând să se pronunţe decisiv în materie penală. Probele criminologice erau testate prin mai multe mărturii (cel puţin trei), pedeapsa pentru omucidere fiind implicit cea capitală. „Sub aspect probator, textele biblice cer ca fapta să fie stabilită cu certitudine şi să nu existe îndoieli cu privire la vinovăţia făptuitorului. Astfel, «Dacă cineva va ucide un om, ucigaşul trebuie ucis după cuvintele martorilor» (Numeri 35, 30). Judecata era inevitabilă şi proba testimonială absolută. Vechiul Testament se referă la martori la plural, ceea ce înseamnă că un singur martor nu era suficient. De altfel, se arată că «pentru a osândi la moarte, nu era de ajuns un singur martor»” (Num. 35, 30). Prudenţa de a nu pedepsi pe temeiul unei singure mărturii este semnificativă, mai ales când pedeapsa era moartea, deoarece un singur martor poate percepe eronat realitatea, subiectivismul său exagerat poate împiedica adevărul, aşa încât condamnarea la moarte bazată doar pe o singură mărturie ar putea provoca o tragică şi ireparabilă eroare. În Deuteronom, Vechiul Testament revine asupra regulii procesuale: „Cel osândit la moarte să moară după spusele a doi sau trei martori; iar pe spusa unui singur martor să nu fie osândit nimeni la moarte” (Deut. 17, 6)... Exceptând unele inegalităţi pe care le prevedea legea (străinii, sclavii şi femeile aveau mai puţine drepturi decât bărbaţii israeliţi), principiile fundamentale procesuale privind judecata se regăsesc în legislaţiile procesuale moderne” (Eugeniu Safta-Romano, Arhetipuri juridice în Biblie, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, pp. 180-181).