„Frumosul e ceea ce vine din lăuntrul tău”
Cartea lui Dumitru Horia Ionescu „Sub paza lui Dumnezeu, drăguțul“, prefațată de Teodor Baconschi, a apărut la Editura Trinitas, București, anul acesta. Dacă ar fi să rezum într-o propoziție cartea de eseuri a lui Horia Ionescu, aș face-o după cuvintele pe care Kandinsky le-a scrijelit cu dalta pe casa sa din Murnau: „Frumosul e ceea ce vine din lăuntrul tău“. Acesta e sentimentul care m-a stăpânit pe întreg parcursul cărții, luminându-mi setea de a-l descoperi în cuvinte pe Dumitraș.
Îl întâlnisem pe Dumitru Horia Ionescu în urmă cu 20 de ani în cabinetul Patriarhului Teoctist, alături de mama sa, Lidia, vorbind cu venerație de bunicul lui, părintele Dumitru Stăniloae. Auzisem o mulțime de povești despre ei în casa părintească, de când eram mic, dar nu i-am întâlnit niciodată până atunci. Era o legătură de familie pe care o înnodam din nou, ei rememorând amintirile legate de familia mamei, iar eu refăcând puzzle-ul amintirilor din poveștile bunicului sau ale mamei. Nu vorbeau prea mult, dar știau mereu unii de alții. Nici azi nu pot să-mi explic de ce nu l-am cunoscut personal pe părintele Stăniloae în condițiile în care bunicul se întâlnea destul de des la București cu dânsul.
M-a fascinat la Dumitraș nu doar căldura sufletească, ci și seninătatea de a privi lumea, modul relaxat de a fi orientat în cultură, fără pretenția de a da lecții, și bucuria dialogului care-l face să câștige prieteni, cum spune el. Eram interesat să văd cum a rezolvat el relația nepot - bunic într-un timp în care erai mereu criticat că nu poți ajunge la valoarea bunicului. Am înțeles din felul lui de a privi lucrurile că nu e necesar să ajungi la valoarea lui, ci să-i păstrezi memoria vie. Asta face Horia Ionescu prin tot ceea ce scrie, prin emisiunile la care participă și prin evenimentele pe care le organizează.
Cartea de față cred că este mai degrabă rodul prietenilor decât dorința autorului. Profesorul Marius Vasileanu, editorul cărții, cu acrivia cunoscută, a îngrijit ediția selectând textele din publicațiile în care au apărut, grupându-le tematic în șase capitole cu titluri incitante: Dumnezeu vindecătorul, Exerciții de gândire, Răbdarea ca sonet, Omul vitruvian, Tabula rasa și Ce poate fi mai important în viață.
Eseurile lui Dumitraș se bucură de inspirata prefață a domnului Baconschi, unul dintre cei mai lucizi gânditori ai fenomenului religios de azi, care ne propune o cheie de lectură a textelor prin prisma unui scriitor ce „e învățat fără ostentație, onest fără pretenția superiorității morale și dornic să dialogheze cu un public aflat dincolo de profesioniștii credinței… preocupat de marea temă a întâlnirii dintre Evanghelie și umanitate (mai ales cea occidentală) de azi“, preocupat de „recuperarea decenței fundamentale a omului premodern și utilizarea ei creativă, într-un context temporal radical schimbat de revoluția științifică, de predominanta mentalitate antropocentrică și de ambianța fragil democratică a lumii în care trăim“ (pag. 6).
Una din întrebările care ar putea argumenta apariția acestei cărți în peisajul sufocant al tipăriturilor azi este formulată chiar de autor într-unul dintre eseuri intitulat: „Teologia de zi cu zi“, unde se întreabă dacă există un loc pentru teologie în jurnalism. Mi se pare că întreaga carte răspunde, fără să-și propună neapărat, acestei nevoi, prin aspirația pe care o postulează, aceea de a lumina existența diurnă într-un sens vindecător, repunând în „piața ideilor“ teme precum integritatea, cinstea, admirația sau credința.
Teologia, ne spune autorul, este capabilă să regenereze în om sensul pozitiv, spiritual, al existenței. Cartea este din acest punct de vedere un argument prin analizele pe care le generează și prin concluziile pe care le cuprinde în formule de cele mai multe ori duhovnicești chiar și atunci când temele nu au neapărat un subiect teologic.
Primul grupaj de texte, adunat sub titlul: „Dumnezeu vindecătorul“, atrage atenția prin temele teologice care nu se opresc, doct, la niște adevăruri transmise intelectual, ci sunt adevărate mărturisiri de credință - vindecătoare - pentru că în căutarea spirituală, impulsionată de viață duhovnicească, mărturisirea e vindecătoare (pag. 16).
De aceea sfințenia poartă pecetea legăturii dintre Dumnezeu și om, spune autorul, a dorinței și stăruinței omului de a mărturisi dragostea lui Dumnezeu. Sunt admirabile referințele intertextuale din opera părintelui Stăniloae. Ai senzația că e vocea care-i ordonează șirul ideilor, dându-le rotunjime duhovnicească.
De mare forță narativă este tabloul lui Caravaggio „Convertirea lui Saul“, în care Dumitraș vede jocul de lumină și umbră care schimbă prigonitorul în convertit și ne face să privim realitatea autonomiei noastre intelectuale exclusiv prin rugăciune, pentru că doar așa ne putem schimba precum Pavel (pag. 31).
Nu pot trece cu vederea nici peste exegezele anumitor pericope evanghelice, cu plusul lor de originalitate, de care amintea domnul Baconschi în prefața cărții, descoperindu-ne un autor viu, cunoscător al Scripturii, dar și al curentelor exegetice din Occident la care, din păcate (uneori), noi, ortodocșii, nu prea facem referire.
Autorul ne provoacă la adevărate exerciții de gândire filtrate într-o înțelegere cât se poate de duhovnicească a evenimentelor pe care le pune în discuție fie că scrie despre Portugalia anilor 1930, din perspectiva „Cărții neliniștilor“ a lui Fernando Pessoa, fie despre celebrul pianist austriac Paul Wittgenstein, rămas fără o mână în Primul Război Mondial, fie că pune în discuție cunoscutul film creștin „Ostrov“, și exemplele ar putea continua.
De fapt, ne amintește continuu de „vocația credinței“, prin care omul nu se limitează la o prezență pur biologică în lume, ci este chemat să se aventureze în experiențe spirituale semnificative.
Dacă în romanul „Particulele elementare“, Michel Houellebecq vedea ca singură soluție de salvare a unei umanități ce alunecă treptat spre solitudine, cruzime și indiferență, o mutație de ordin genetic a individului, Dumitraș ne invită să „urcăm“ împreună pe „Scara“ lui Ioan Climax (Sf. Ioan Scărarul), pentru că doar credința în Dumnezeu dă sens viitorului.
Chiar dacă nu și-a propus, cartea lui Horia Ionescu poate reprezenta un mod de a face teologie în lumea de azi, ce nu mai are răbdare cu lecturile fundamentale pentru că îi lipsește „exercițiul de admirație“ al lecturii și nu mai pare atrasă de o mulțime de cărți „tehnice“ pentru că s-a pierdut relația autor-cititor prin multitudinea definițiilor. Dumitraș ne amintește cuvintele lui Saint-Exupery: „Ochii sunt adesea orbi. Trebuie să căutăm cu inima“. Aceasta ar fi și invitația Mântuitorului.
Cartea lui Dumitraș ne familiarizează și ne invită la lectură când ne vorbește de „Frații Karamazov“ al lui Dostoievski, de „Jurnalul unui preot de țară“ al lui Bernanos, de „Commedia“ lui Dante, de „Metamorfozele“ lui Ovidiu, iar bibliografia ar putea continua cu multe alte titluri pe care cititorii le vor putea descoperi la lectura cărții. Referințele sunt la fel de incitante când scrie despre filme, tablouri celebre sau evenimente din viața cotidiană a lumii.
Rămâi fascinat de modul în care filtrează evenimentele într-o cheie creștină cu mare bun-simț, fiind convins că pecetea teologiei face ca lucrurile și faptele să nu se învechească, ci să devină atemporale.
De la articole teologice care expun teme curente asupra credinței și a anumitor pericope evanghelice, la critica de întâmpinare a unor romane, care au făcut istorie în literatura lumii, Dumitraș ne poartă de mână prin locuri numai de el explorate, făcându-ne părtași la Frumosul din lăuntrul său. Nu cred că Mântuitorul ne cheamă la altceva decât la descoperirea acestui frumos din noi în chipul smerit al celui care dăruiește și nu cred că părintele Stăniloae a avut alt program teologic în opera lui.
Într-una din recentele audiențe, Papa Francisc s-a adresat tinerilor preoți și seminariști, amintindu-le cei patru stâlpi pe care se sprijină activitatea lor pastorală: spiritualitate, cultură, misiune și comunitate. Dacă ar fi să le recomand un manual, n-aș avea nici o ezitare - cartea lui Dumitru Horia Ionescu.