Gând către Biserica Ortodoxă Română și Întâistătătorul său
Rânduiala ierarhică a Bisericii Ortodoxe Române vine din vremuri imemoriale și ne îndreaptă calea spre viitor. Biserica noastră este însăși lumea noastră comunitară, iar o comunitate trebuie să se supună organizării ca să poată exista. Episcopatul răsăritean este menționat în anumite formațiuni politico-administrative de pe teritoriul României de astăzi încă din primele secole ale erei creștine. În jurul anilor 500, era rânduit în Dobrogea (Scythia Minor) Mitropolitul Paternus, pentru ca, la scurtă vreme, să-i urmeze Valentinian (cu reședința la Tomis), care mai păstorea prin anii 550-553. Din secolul al VI-lea începând, structurile episcopale sunt aproape continue, fiind menționate de o parte și de alta a Carpaților. Viața creștină de pe teritoriul României are cel puțin două caracteristici aparte, absente din istoria popoarelor vecine. Mai întâi, creștinarea românilor și a strămoșilor lor s-a făcut în mod organic, fără impunerea voinței vreunui conducător care să fi decis botezul supușilor lui la o dată anume. De aceea, este vorba la români despre răspândirea cuvântului Domnului din aproape în aproape, din om în om și de jos în sus. Astfel, credința s-a impus prin convingere, pe parcursul câtorva secole, încât nimic nu a putut-o clinti ulterior. Prin urmare, trăinicia credinței a constat și în temeinicia creștinării. În al doilea rând, creștinismul românesc este unul deplin european, deoarece forma de creștinare a fost occidentală, venită dinspre Roma Eternă, iar organizarea Bisericii a fost răsăriteană, venită dinspre Noua Romă (Constantinopol). De aceea, Biserica Ortodoxă Română este una sui generis, unică în Europa, pentru că are rădăcinile înfipte în întreg continentul și nu doar într-o jumătate a sa. Din pricina necunoașterii (suficiente a) acestor caracteristici, mulți exegeți sau pseudoexegeți nu știu cum să explice creștinismul românesc, îi „descoperă" date imaginare de naștere, se miră de durabilitatea sa, caută vectori inexistenți ai impunerii verbului sfânt printre români, nu pot înțelege formele sale timpurii de manifestare, atribuie mărturiile creștine de pe teritoriul vechii Dacii Romane altor neamuri.
În ciuda acestei nașteri firești și timpurii a credinței creștine populare, organizarea Bisericii ortodoxe românești a fost dificilă și a suferit de pe urma unor puternici factori perturbatori. Nefiind un popor cu aspirații imperiale, românii au urmat și au recunoscut ierarhia bisericească superioară mai mult și mai constant decât alte popoare din jur, cum au fost, de exemplu, bulgarii și sârbii. Aceștia și-au făcut din Evul Mediu patriarhii proprii, sfidând Marea Biserică și urmărind despărțirea ierarhică de aceasta. Pentru români, Marea Biserică a fost întotdeauna culmea structurii eclesiastice a lumii cunoscute, așa cum împăratul (țarul) romanilor (romeilor) de la Constantinopol (Țarigrad) a rămas cea mai înaltă autoritate politică acceptată. Era o măsură în lucruri, fără de care universul pământesc organizat, așa cum era perceput de români, s-ar fi prăbușit. De aceea, în pofida faptului că românii au fost și sunt cel mai numeros popor din sud-estul Europei, organizarea lor bisericească de rang patriarhal s-a produs foarte târziu și numai după ce aceasta s-a impus ca o regulă a popoarelor ortodoxe constituite în state naționale moderne. Prin urmare, Patriarhia Română organizată canonic datează numai din secolul trecut, de la 1925, primul său întâistătător fiind Miron Cristea, fostul Episcop de Caransebeș, cel care oblăduise masele de români pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia, în ziua împlinirii idealului național, zi devenită sărbătoarea națională a României. Patriarhatul Preafericitului Miron, transilvăneanul luptător născut la Toplița, nu a fost lipsit de provocări, de grele încercări, însă păstorul a știut să-și conducă turma spre propășire și îndreptare. Regimul comunist ateu a prigonit de la început Bisericile creștine din România, în primul rând Biserica Ortodoxă Română, care, deși nu a fost niciodată lipsită de patriarhi și de ierarhi înțelepți, a avut de suferit mari vexațiuni, ofense și lipsiri de drepturi. Numai rezistența acestor vrednici ierarhi a putut feri Biserica de urmările prigoanei și i-a putut ocroti pe români.
Urmașul lui Miron Cristea în scaunul întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe Române este astăzi, de 11 ani, Patriarhul Daniel, căruia îi aducem omagiul nostru. Îi dorim sănătate, ca să poată împlini lucrarea începută în sufletele românilor și lucrarea care se ridică falnic din trupul țării, în chip de biserică demnă să cuprindă lumea smerită și înțeleaptă. La mulți ani!