Gândind la moarte
Nimic nu se impune în viaţa noastră cu mai multă evidenţă decât certitudinea morţii. Toate celelalte realităţi ale vieţii şi chiar viaţa însăşi au gradul lor de incertitudine. Însă moartea se impune peste toate. Şi totuşi, dorinţa de viaţă întrece orice gând despre moarte.
Cum este când o să murim? Iată o întrebare al cărei răspuns nu putem decât să-l intuim.
Umanitatea întreagă s-a străduit din răsputeri să răspundă unei astfel de întrebări şi poate că nici o altă temă a acestei vieţi nu a consumat mai multă cerneală pentru a i se găsi o unanimă şi acceptabilă rezolvare. Cu toate acestea, necunoscutul ei încă ne bântuie. Răspunsurile la ideea morţii încă variază şi conţinutul lor este tocmai taina morţii. Este problema care stârneşte cele mai diverse şi cele mai contradictorii puncte de vedere, după cum poate reprezenta şi un puternic imbold spre iniţierea celor mai trainice legături, care trec dincolo de mormânt, căci în faţa morţii se unesc chiar şi cele mai antagonice conştiinţe.
În ciuda acestui interes, rămâne totuşi foarte dificil, pentru mulţi dintre noi, să vorbim despre moarte, din cel puţin două motive. Mai întâi dintr-un motiv pe care l-am numi psihologic şi în care subiectul morţii este tabu. Simţim, probabil în subconştient, că venind în contact cu moartea, sub orice formă, ne confruntăm oarecum cu prospectul propriei noastre morţi, care ne devine astfel mai aproape, mai reală, mai certă. Nu se poate ca trupul neînsufleţit al cuiva să nu ne smulgă, măcar în treacăt, un gând la efemeritatea vieţii şi să nu ne ducă fulgerător în preajma momentului propriei noastre morţi. Într-un fel anume fiecare şi-a zis, măcar o dată în viaţă: „şi mie mi se va întâmpla aceasta“. Dar, tot la nivel psihologic, a gândi sau a vorbi despre moarte marchează şi o altă posibilitate, oarecum ciudată, de a ne apropia de ea. Fără îndoială că mulţi oameni sunt de părere că a vorbi despre moarte reprezintă de fapt un mijloc de acomodare mentală cu ea, o cale prin care, pentru a ne scuti pe noi înşine de un astfel de traumatism, decidem subit să banalizăm cât mai mult subiectul.
Al doilea motiv pentru care se consideră dificil să se discute despre moarte este de natură oarecum culturală şi se referă la modul în care am fost educaţi cu privire la moarte. Astfel, observăm că în majoritatea dicţionarelor, termenul de moarte este explicat ca fiind un sentiment ce trece dincolo de experienţa noastră conştientă, pentru că toţi cei care o discutăm nu am trecut niciodată prin ea. Aşa au apărut formele plastice de exprimare a morţii, comparaţiile, analogiile şi diversele modalităţi-surogat de transpunere a ei. În orice caz, şirul acestora are o constantă comună, ele întâlnindu-se în ideea că moartea este amorţirea experienţei conştiente pentru totdeauna şi, de aceea, este adesea comparată cu „somnul“.
Totuşi, există şi viziuni care resping ideea că moartea este încetarea conştiinţei. Potrivit acestor tradiţii cultural-religioase, un anumit „aspect“ al fiinţei umane continuă să fie conştient chiar şi după ce trupul fizic încetează să mai vieze. Acest „segment“ persistent a fost numit în diferite feluri, cel mai adesea fiind recunoscut prin termenii de: suflet, psihic, minte, spirit, eu, fiinţă, conştiinţă etc. Însă, indiferent cum a fost el denumit, centrală rămâne ideea că moartea nu a mai fost privită ca o stare de maximă spaimă şi tortură prin care ne întoarcem în neant. (Va urma)