Gândind la moarte (II)
Diferenţele esenţiale în faţa morţii se înscriu în aceste două accepţiuni: una prin care totul sfârşeşte în moarte şi una prin care moartea nu reprezintă decât trecerea la un alt nivel de viaţă.
Deşi par, la prima vedere, egale ca însemnătate, totuşi, cele două viziuni ascund în spatele lor două atitudini diametral opuse cu privire la viaţă. Astfel, potrivit celor care văd moartea ca o stare de capăt definitiv a tot ceea ce înseamnă fiinţa umană, viaţa devine singura plăcere, singura modalitate de a te exprima ca subiect raţional. Pentru aceştia nu există consecinţe ale faptelor, nu există răspundere şi responsabilitate, pentru că tot ceea ce contează nu este altceva decât potenţarea la maximum a propriilor simţiri şi experimentarea acerbă a celor mai necunoscute sentimente. Norma de viaţă a celor care privesc moartea ca pe un sfârşit necruţător nu este alta decât dictonul antic: „Ebitte, bibite, post mortem nulla voluptas“ (Să mâncăm şi să bem, după moarte nu mai există nici o plăcere).
În paralel, dar şi diametral opus acestor concepte hedoniste de viaţă, se desfăşoară mai mult tainic, dar nu invizibil, viaţa celor care consideră că moartea nu are ultimul cuvânt de zis în existenţa lor efemeră. Potrivit lor, moartea nu este decât un accident apărut pe traiectoria înaintării omului în propria desăvârşire. Deşi este o neplăcută experienţă ce-i dat să o trăiască, cu toate acestea, nu înseamnă deloc că moartea poate anihila valoarea fără egal a celei mai minunate minuni a universului: persoana umană.
Tragedia morţii se consumă în nemiloasa-i acţiune de a despărţi pe cele ce prin fire nu pot sta decât împreună, de a separa trupul de suflet, pentru o vreme. Însă niciodată moartea nu va putea să ucidă scânteia de viaţă divină suflată în faţa omului prin actul creaţiei sale (Fc. 2, 7), sufletul său dat să trăiască veşnic. Tocmai de aceea scopul vieţii acestor persoane se identifică cu maxima înţelepţilor antici: „Ucide-l pe cel ce te ucide“, înţelegând prin aceasta adevărul prin care chiar şi moartea îşi are moartea ei.
Ca o constantă specifică a neamului nostru, moartea este trăită în cel mai firesc şi în cel mai neînspăimântător mod. Românul ştie să-şi îmblânzească moartea făcându-se vecin cu ea, trăind în maxima ei apropiere, cunoscând că moartea e un mare bine atunci când prin ea omul, cu gândul îndreptat spre veşnicie - patria şi destinaţia lui definitivă - poate ajunge mai repede şi mai direct la bunătăţile lui făgăduite.
Dacă este să ne luăm după grozăvia morţii şi după „trofeele“ ei, atunci viaţa, pe zi ce trece, este tot mai mult înghiţită de moarte. Dar dacă ne uităm la lăcomia morţii şi la neobositul ei efort de a ucide viaţa fără izbândă, constatăm că „tolba morţii“ este spartă şi „sacul ei fără fund“, de vreme ce înfulecând necontenit din viaţă nu reuşeşte nicidecum să o consume definitiv. Ca atare, pot trage concluzia că mai mult mănâncă viaţa din moarte decât moartea din viaţă, pentru simplul motiv că moartea aduce prin sine mai multă viaţă, iar viaţa crescând prin eforturile morţii niciodată nu odrăsleşte din sine moarte, ci dimpotrivă, tot mai multă viaţă.
E posibil ca, pe acest fond al înţelegerii morţii, diferenţele de opinie să se impună, dar aceasta nu înseamnă că certitudinea ei e mai puţin adevărată. De aceea, putem spune către toţi ca pentru unul: „Moarte, moarte, câtă viaţă e în tine!“