Gândire arhaică şi creştină în obiceiul colindatului

La o privire atentă, oricine poate vedea că toate obiceiurile noastre se desfăşoară sub oblăduirea unei sărbători creştine. Este adevărat că s-au păstrat şi sărbători străvechi, legate de ciclicitatea astronomică, de solstiţii şi echinocţii, puse în legătură cu renaşterea naturii şi reînceperea ciclului agrar, dar ele şi-au pierdut mare măsură din importanţă. Chiar şi cele mai vechi obiceiuri au primit funcţii şi semnificaţii noi, legate de câte o sărbătoare creştină. Mulţi etnologi au remarcat, în tradiţii considerate a fi moşteniri arhaice, prezenţa unor simboluri creştine, răspândite încă din primele veacuri creştine. Această observaţie este valabilă şi pentru obiceiul colindatului, practicat la noi în timpul sărbătorilor de iarnă.

Termenul „colindă“ provine din cuvântul latinesc „calendae“, de la care a păstrat sensul de „vestire“, căci colindătorii vestesc Naşterea Domnului. Cetele se constituiau, de obicei, în seara Sfântului Nicolae. Atunci se colinda prima oară şi se cânta colindul Sfântului la casele unde locuiau oameni care îi purtau numele. Bărbaţii, de obicei tineri necăsătoriţi, îşi alegeau o gazdă, unde repetau zilnic colindele până în ajunul Crăciunului. Se începea colindatul în seara de Ajun. Uneori, colindătorii erau însoţiţi şi de capră (turcă, brezaie, cerb), o mască mânuită de un bărbat mascat. Dacă colindau mai multe cete şi se întâlneau, se luptau, iar învingătorii erau singurii care colindau mai departe. Îşi adaptau colindele după membrii familiei care îi primea; de aceea, existau colinde de băiat, de fată, de doliu, de tineri însurăţei, de ciobani, de pescari, „a boierului bătrân“ etc. Colindătorilor li se dăruia neapărat un colac, apoi friptură, bă-utură şi, mai recent, bani, nu ca răsplată, ci ca o răscumpărare fără de care ritualul nu avea eficienţă. Colindătorii mulţumeau pentru daruri printr-o oraţie de obicei glumeaţă. Colindatul nu avea numai funcţia rituală de vestire a sărbătorii şi de urare, ci şi o funcţie socială. Astfel, după cântarea colindelor, le jucau pe fetele care încă nu deveniseră „fete mari“ pe scena socială a satului, ca să intre în horă şi să se mărite. Dacă în ceată era şi o capră, urma jocul caprei. După încheierea colindatului, din darurile primite se organiza o masă comună, la care participau numai tinerii sau, în vremurile mai vechi, tot satul. Colindatul cu măşti pare să fie forma cea mai veche a obiceiului. Etnologii presupun că, în gândirea arhaică, masca reprezintă zeul care este jertfit şi apoi reînvie, asigurând reînvierea naturii. Masca este animalieră: ursul - numai în Moldova, cerbul sau capra - pe tot teritoriul ţării. Specialiştii consideră că autorităţile creştine au încercat înlocuirea saturnaliilor romane, dedicate lui Saturnus, zeu al vegetaţiei şi fertilităţii, care cădeau la sfârşitul lunii decembrie, urmate de Dies Natalis Solis Invictis şi de calendele lui ianuarie, cu sărbătoarea Naşterii Domnului, sărbătorită scurtă vreme împreună cu Boboteaza şi multă vreme, până acum câteva sute de ani, concomitent cu Anul Nou. De aceea, obiceiurile de Crăciun s-au amestecat cu cele de Anul Nou şi, în funcţie de zone, un acelaşi obicei este practicat când de Crăciun, când de Anul Nou sau de Bobotează. Până şi colindele se cântă în multe părţi începând cu Crăciunul, până la Sfântul Ioan Botezătorul. Multe obiceiuri româneşti au, cu siguranţă, rădăcini ancestrale, nu neapărat romane, deoarece popoarele indoeuropene aveau obiceiuri şi credinţe similare. Perioada de tranziţie de la un an la altul era considerată vulnerabilă: forţe rele pătrundeau nestingherite din lumea de dincolo, morţi buni şi răi se întorceau şi circulau liberi. De aici, obiceiul oferirii de bucate în ajunul Crăciunului pentru morţii neamului, dar şi obiceiul de a face zgomot, ca să se sperie duhurile rele. În acelaşi timp, această perioadă de trecere poate fi mânuită de către om, pentru a-i deveni favorabilă. Urările de bine constituiau o cale magică de influenţare a viitorului. Aici se găseşte, se crede, rădăcina precreştină a colindatului. Totuşi, sărbătoarea Naşterii Domnului datează de cel puţin 1.700 de ani. Indiferent de ce semnificaţii a avut iniţial, acum colindatul este creştin. Cercetări mai recente au pus în evidenţă numeroasele imagini, simboluri şi concepţii creştine din colinde. Majoritatea conţine, ca teme, viaţa pământească a lui Iisus, de la naştere la răstignire, cele şapte taine, conceptul de milă creştină. Unii cercetători consideră că, totuşi, colindele creştine au fost create de oameni simpli, fără acces la textul biblic. Dovadă sunt unele colinde în care Dumnezeu e văzut ca plugar, iar Sânpetru este îndemnat de Iisus să are, ca să răsară grâu binecuvântat; în altele, Dumnezeu e cioban, Sântion e fiară ascunsă în pădure etc. Au fost şi specialişti care au încercat o împărţire a colindelor în „sacre“ şi „profane“. În cele „sacre“ apăreau fiinţele divine. În cele „profane“ au fost surprinse momente din viaţa cotidiană. Dar şi colindele aşa-zis profane sunt încărcate de imagini şi simboluri uşor de regăsit în simbolistica creştină. Se pot da numeroase exemple. Numeroasele elemente vegetale trimit la nostalgia raiului, exprimată direct în unele colinde. Mărul a simbolizat, pentru români, pomul vieţii, dar şi pomul cunoaşterii binelui şi răului, prin mijlocirea căruia omul cade în păcat, ca apoi să obţină iertarea, mântuirea şi viaţa veşnică. Porumbelul este simbolul Duhului Sfânt. Leul a fost preluat de ţărani din cărţile populare şi vieţile sfinţilor. Boul L-a ocrotit pe Prunc în iesle. Globul de aur, semn al autorităţii imperiale, a fost deseori asociat cu imaginea lui Iisus Împărat. Dolful-de-mare, animal mitologic acvatic, aminteşte de simbolistica creştină a peştelui. Până şi refrenul „lerui, Doamne“ vine din „Halleluiah, Domine“. De aceea, se crede că funcţia principală a colindelor a fost sfinţirea comunităţii. Colindatul Îl „aducea“ pe Prunc în mijlocul oamenilor, pentru că prin El întreaga creaţie se va mântui. De aceea, să cântăm şi noi, cu speranţa mântuirii, alături de colindători: „Lerui ler, Doamne, ler“!