„Gândirea critică trebuie dezvoltată la fiecare materie”

Educaţia tinerilor şi copiilor reprezintă pentru omenire astăzi o provocare din ce în ce mai complexă, mai ales dacă ţinem cont de dezvoltarea inteligenţei artificiale. Şcoala este nevoită să ţină pasul cu noile tehnologii şi să formeze oameni care să facă faţă noilor cerinţe ale pieţei de muncă şi nu numai. Am discutat despre sistemul educațional din România şi perspectivele acestuia cu domnul Mircea Miclea, profesor universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii `Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca antreprenor în domeniul tehnologiei şi fost ministru al educaţiei şi cercetării în Guvernul României.

Vedem schimbări majore la nivel de societate în ultimii cinci ani: pandemie, război la graniță, conflicte în Orientul Mijlociu, inflație, schimbări aduse de inteli­gența artificială în piața economică și perspectivele de angajare. Putem afirma că ne-am adaptat la aceste schimbări, dar cu ce costuri emoționale și cognitive, mai ales pentru adolescenți și tineri?

Orice schimbare are opor­tu­nități și costuri, ambele sunt acum prezente.

Unul dintre costurile majore se referă la creșterea gradului de incertitudine. Există trei tipuri de incertitudine: o incertitudine sistemică, nu știm ce se va întâmpla cu noi acum, ce se întâmplă în jurul nostru. O incertitudine predictivă, nu știm cum vor evolua lucrurile și o incertitudine a acțiunii, nu știm ce să facem. Ele sunt logic legate unele de altele.

Dacă nu știu exact ce e în jurul meu, nici cum vor evolua lucrurile, este clar că nu știu ce să fac în această situație. Această incertitudine cumulată activează o parte din cortexul cingular anterior, așa se numește zona din creier care dă alarma, adică ne face mult mai anxioși, ne face să ridicăm toate radarele, să fim hipervigilenți. Efectul, așadar, să simplific, este creșterea nivelului de anxietate.

În perioada de pandemie, dar și după pandemie, gradul de anxietate a crescut cu 20%-30%. Principalii vulnerabili la această creștere a anxietății sunt adoles­cenții, pentru că ei sunt într-o perioadă de vulnerabilitate.

Cartea lui Jonathan Hyde, „O generație în pericol”, analizează acest lucru, iar unul dintre costurile majore este că, din păcate, relațiile interpersonale au mult de suferit. Din cauza acestei volatilități, relațiile interpersonale sunt tot mai superficiale, avem o grămadă de „friends” și avem tot mai puțini prieteni, avem tot mai puține contacte directe, față în față, proxime, în care ne atingem unii pe alții, în care stăm de vorbă și tot mai multe contacte mediate digital, rapide, dar foarte superficiale. Efectul este așadar o deteriorare a calității relațiilor interpersonale, care are impact asupra stării de sănătate mentală în general, pentru că o calitate bună a relațiilor interpersonale este un factor „sanatogen”, adică un factor care te ajută să fii mai sănătos mental. Când se deteriorează relațiile interpersonale, se deteriorează starea de sănătate.

Efectul este evident, consumul de antidepresive a crescut cu aproximativ 70%-80% în Europa și în Statele Unite în această perioadă.

Există riscul ca delegarea sarcinilor cognitive de către inteligența artificială să ne atrofieze anumite capa­cități critice și dacă da, cum prevenim aceasta în rândul tinerilor?

Principiul fundamental care trebuie luat în seamă aici este ­următorul: tot ce nu mai antrenez nu se mai dezvoltă, este exact ca și la dezvoltarea fizică. Dacă antrenezi o categorie de mușchi, acei mușchi se dezvoltă, dacă nu mai antrenezi acea categorie de mușchi, acei mușchi se atrofiază.

La fel este și cu gândirea: dacă noi nu antrenăm capacitatea de a face analize, interpretări, de a scrie compuneri, de a rezolva probleme și dăm totul unui agent de inteligență artificială ca să rezolve în locul nostru, atunci, sigur, abilitățile noastre cognitive se vor deteriora pentru că nu le antrenăm. Dar nu doresc să am un ton apocaliptic. Deocamdată suntem în fața unei anumite inteligențe artificiale, care oferă rezultate și răspunsuri, adică un rezultat la întrebarea pe care tu ai pus-o. Putem însă spera, cu multă probabilitate, să ajungem la o altă inteligență artificială, care să nu ofere rezultate, să ofere ghidaj în procesul de gândire.

Folosesc o analogie: dacă eu sunt elev și mă duc cu tema la părintele meu, el îmi poate da un rezultat sau îmi scrie compunerea. Astfel, eu am un rezultat și pot să iau o notă mare. Dar nu am dobândit o abilitate, nu am dobândit o deprindere.

Dacă, însă, părintele meu este responsabil, eu mă duc la el cu problema și acesta îmi sugerează câteva modalități de gândire, mă monitorizează, mă corectează și în felul acesta eu ajung să rezolv problema.

În cazul acesta, un părinte responsabil nu îmi dă un rezultat, îmi dă o deprindere. Așadar, așa cum un părinte responsabil nu oferă rezultate, ci oferă deprinderi, cultivă abilități, acum suntem la o inteligență artificială care oferă doar rezultate, dar se pot dezvolta tipuri de inteligență artificială care să ofere ghidaj.

În contextul algoritmilor care fragmentează atenția, cum poate școala să cultive munca de concentrare profundă?

Unul dintre factorii esențiali în performanța elevului este calitatea profesorului. Profesorul este precum un șef de orchestră, un dirijor.

Un profesor bun se diferențiază de un profesor mai puțin bun prin faptul că este un foarte bun dirijor, adică știe cum să intervină în contextul clasei, atunci când se întâmplă să predea lecția în fața unei clase, la o anumită oră.

Dacă profesorul respectiv este entuziasmat de ce el predă, creează emoții și emoția aceea îl ajută pe elev să se concentreze mai puternic pe conținutul pe care el îl predă. Emoțiile pe care le induce un profesor în timpul predării pot să ducă la adâncirea procesării informației, adică la concentrare de adâncime. Pe de altă parte, sigur, încă o dată trebuie luat în calcul factorul contextual.

Ce face profesorul în contextul dinamicii clasei? Dacă în momentul în care eu predau, doi copii cu nevoi educaționale speciale se ridică din bancă, eu pot să îi opresc punându-le niște întrebări și atunci ei nu tulbură capacitatea de concentrare a celorlalți elevi. Dar aceasta înseamnă să fiu sensibil la dinamica clasei, adică să iau decizii în funcție de dinamica contextului. Ce se întâmplă în contextul în care eu predau? Dacă eu țin cont de context și dacă eu pot să produc emoții pentru că predau cu entuziasm, pot să cultiv capacitatea de concentrare a elevilor. Sigur, acum e mult mai greu decât în urmă cu mai multe zeci de ani, din cauza apariției mediilor digitale, nu doar a inteligenței artificiale.

Dacă ați fi astăzi la conducerea Ministerului Edu­cației și Cercetării, care ar fi primele trei schimbări concrete pe care le-ați introduce în programa școla­ră sau în managementul școlii sau în orice domeniu care ține de educație, pentru a dezvolta competențele necesare perioadei volatile pe care o trăim?

În primul rând, aș crește bugetul alocat educației, în momentul acesta, în anul de grație 2026, avem cel mai scăzut buget din Europa, ca procent din PIB, alocat pentru educație. Și anul trecut a fost scăzut, acum este și mai scăzut. Prin urmare, suntem sub nivelul mării ca finanțare a edu­cației, ceea ce înseamnă că educația este mai puțin atractivă, doar 9% din profesori sunt sub 30 de ani. Dacă vrem să devină sistemul atractiv, să avem profesori mai buni, atunci trebuie finanțare.

În al doilea rând, aș filma lecțiile tuturor profesorilor buni din țara aceasta, avem profesori foarte buni - încă - de la clasa I până la clasa a XII-a.

Aș adăuga la aceste înregistrări exerciții, probleme rezolvate, resurse suplimentare și aș crea o lecție multimedia, predată de cei mai buni profesori, eventual în trei variante: o lecție pentru elevi supradotați, o lecție pentru elevi medii, o lecție pentru elevi cu deficiențe de învățare, una și aceeași lecție. Apoi, aceste lecții multimedia le-aș pune pe o platformă digitală care să poată fi accesată de orice copil și de orice părinte de copil de câte ori dorește.

În felul acesta aș contribui la egalizarea cât de cât a șanselor. Diferența de șanse este dată și de diferența de profesori la care tu ai acces.

În al treilea rând, aș exclude complet numirile politice la nivel de director și la nivel de inspector. Nu au ce căuta factorii politici în managementul școlii.

Cum ar trebui să se schimbe temele de acasă pentru a nu putea fi rezolvate integral de inteligența artificială?

Evaluarea ar trebui în mod constant să se facă și pe baza procesului, nu numai pe baza rezultatului. Să iau un exemplu: eu sunt profesor de limba română și îți dau să scrii o compunere, când vii cu compunerea la școală eu îți voi da notă nu numai pe compunere, îți voi da notă pe procesul de scriere a compunerii.

Adică te întreb: De ce ai ales aceste personaje? De ce ai făcut o descriere în stil realist, nu în stil romantic? De ce ai făcut acest dialog între personaje?

Te întreb asupra procesului pe care tu l-ai utilizat ca să construieşti compunerea. Atunci când tu știi că eu te evaluez și după proces, nu vei utiliza inteligența artificială. Evaluăm învățarea prin proces ca să antrenăm procesul. Nu evaluăm doar rezultatul pentru că dacă evaluăm doar rezultatul, atunci nu antrenăm procesul și cel mai probabil elevul va utiliza inteligența artificială cu precădere.

Cum arată sarcinile specifice de lucru care antrenează gândirea critică?

Gândirea critică trebuie dezvoltată la fiecare materie. Să nu ne gândim că va funcționa un curs special de gândire critică.

Să vă dau un exemplu cum se dezvoltă gândirea critică.

Eu, ca profesor de fizică, îți dau nu numai teoria relativității a lui Albert Einstein, eu nu-ți dau doar teoria și formula, eu îți dau și întrebarea pe care și-a pus-o Einstein ca să rezolve problema respectivă. Așa înțelegi nu doar teoria, ci și întrebarea din spatele teoriei. O nouă teorie înseamnă un nou mod de a pune întrebări.

Poți gândi critic prin a cunoaște metodele de cercetare prin care s-a construit teoria, din ele înveți un nou mod de gândire. Iată cum trebuie să gândești: nu trebuie să te faci fizician, dar uite cum gândește un fizician, iată cum gândește un biolog, iată cum gândește un chimist.

De exemplu, vine cineva și îți vinde un ceai, ca panaceu, și îți spune să cumperi ceaiul sau un medicament ca să te faci bine. Dacă eu am o gândire critică pe care am întâlnit-o la chimie sau la biologie, pot gândi critic: „Ce sub­stanțe are ceaiul acela care ai zis că mă vindecă?”.

Acesta este un mod de gândire, trebuie să antrenăm gândirea critică la fiecare materie, dacă în afară de conținutul teoriei le arătăm copiilor şi întrebările care au fost lansate pe teoriile respective, metodele prin care teoria respectivă a fost construită, le dăm așadar un mod de a gândi, nu numai rezultatul, un conținut. Aceasta se poate face constant, la orice oră.

Ce le spuneți profesorilor care simt teamă sau rezis­tență față de noile tehnologii și cum pot începe să folosească inteligența artificială ca pe un asistent personal, nu ca pe un inamic?

O tehnologie, ca orice altă tehnologie, are plusuri și minusuri, nu trebuie nici să se sperie de ea, dar nici să o fetișizeze.

Trebuie să înceapă să o învețe, să o utilizeze. Sunt tot felul de cursuri de utilizare a inteligenței artificiale, unele oficiale, altele neoficiale, dar e ușor să începi să înveți să utilizezi inteligența artificială. Eu le-aș recomanda să o utilizeze pentru a-i ajuta să-și construiască planuri de lecție sau modalități alternative de a preda lecția.

Eu, ca profesor, să zicem, fac un plan de lecție, dar mă gândesc dacă există un alt plan și i-aș spune inteligenței artificiale să-mi ofere unul pentru a preda o lecție la elevii din clasa a V-a, care sunt opoziționiști, cu alte tehnici decât le-am gândit eu. În felul acesta eu mă folosesc de inteligența artificială ca să-i completez proiectarea cu propria prestație didactică.

Ne preocupăm în procesul educațional să formăm intelectul (și bine facem!), dar suntem mai mult decât mintea noastră, mă întreb cum poate școala să formeze conștiința spirituală în elevi.

Biblia și textele religioase fundamentale sunt pline de învă­țături utile pentru management cotidian: cum să te raportezi la părintele tău, la prietenul tău, ce să faci cu talentul tău. Pildele sunt extrem de utile pentru a dezvolta abilitățile sociale și pentru a-i face pe elevi să gândească dincolo de realitatea imediată, școala îi poate ajuta pe elevi să dezvolte conștiința spirituală.

Pe de altă parte, dacă îi scoți în natură pe elevi și văd frumu­sețea și fascinația naturii, este imposibil să nu te gândești că dincolo de această natură minunată, s-ar putea să fie ceva transcendent. Cu cât școala prezintă natura, lumea cu fascinația ei, cu minunățiile ei, cu atât dezvolți o conștiință spirituală.

Îți dai seama că dincolo de tine există altceva mai mare decât tine, mai puternic decât tine, nu neapărat o persoană îmbrăcată în haine renascentiste, ca în picturile lui Da Vinci sau Michelangelo. Prin urmare, arătându-le cât de fascinantă este natura, le arătăm cât de fascinant este Dumnezeu.

Modelele prezentate de societate și social-media sunt modelele de tineri de succes, cu valori de multe ori îndoielnice. Acesta fiind contextul, profesorii primesc de­seori la clasă întrebarea din partea elevilor: „La ce-mi folosește în viață ce învăț la școală?”.

De ce e importantă educația? Dacă tu vrei să îți zugrăvești apartamentul, îl întrebi pe zugravul pe care îl chemi dacă e specialist în manele, dacă are mașină, ce mașină are sau vrei să-ți zugrăvească bine apartamentul? Vedeți, pentru a-ți face bine meseria, orice meserie, ai nevoie de cunoștințe. Dacă nu ai cunoștințe, nu poți să faci o meserie de calitate. Nu ajungi să ai bani, nu ajungi să ai libertate, nu ajungi să ai respect.

La ce ne folosește să învățăm la școală? Ca să avem mai multă libertate, mai mult respect și mai mulți bani, în final.

Pe ce ar fi recomandat să se axeze cadrele didactice în următoarea perioadă în activitatea lor, pentru a rămâne relevanți la clasă, atât în predare, cât și în atitudine?

Să se ducă la clasă și să predea cu gândul acesta: dacă un singur elev dintre cei care sunt în fața lor, dacă, datorită modului în care predă lecția, este mai bun, știe mai multe, totul are sens.

Dacă mergem cu gândul acesta la școală, orice lecție predată are sens, indiferent că Guvernul disprețuiește profesorii, că societatea este adesea asmuțită împotriva profesorilor, că statutul lor socioeconomic este mai slab, nu contează nimic.

Eu susțin că instrumentul cel mai important din procesul educațional este sinele profesorului. Cum pot profesorii să aibă grijă de sinele lor?

Profesia de profesor te consumă foarte mult. Gradul de „burnout” la profesori, după multe studii, mai ales în alte țări, este mai mare decât în alte profesii. Mai ales acum, să predai unor adoles­cenți suprasaturați de mediile digitale, este foarte greu.

Unul dintre lucrurile pe care trebuie să le facă profesorii este să fie atenți la suprasolicitare. Aceasta se poate face fiind atenți la regimul lor de lucru, reducând aspectele birocratice. Cât de mult pot ei să le reducă concen­trân­du-se numai pe lucrurile care contează cu adevărat în relația cu elevul și ignorând lucrurile care nu sunt favorabile creșterii calității lor profesionale.

Un alt lucru recomandat este să-și cultive proiecte personale. Poate fi un hobby pe care vor să îl dezvolte: un proiect de învățare a unei limbi străine, un proiect de învățare la un instrument etc. Un proiect personal poate compensa criza de sens pe care meseria pe care o practici o poate aduce la un moment dat.

Și apoi, cred că trebuie să ne bucurăm de lucrurile care sunt în jurul nostru. Era un joc mai demult în care oamenii umblau după a prinde Pokemoni. Ar fi bine să ne gândim fiecare dintre noi că există lucruri care ne aduc molecule de bucurie în lumea aceasta: un apus de soare, zâmbetul unei persoane, faptul că gustăm ceva ce ne place, mirosim ceva ce ne place, atingem ceva ce ne place - sunt mici bucurii. Ele sunt mărunte, la prima vedere nu au efect, dar se cumulează și construiesc un echilibru emoțional necesar.