Gândirea reducţionistă

În plină criză financiară, guvernele europene au început să reducă cheltuielile. Şi-au pus problema de unde să taie. Aveau de ales între a tăia fondurile pentru îmbunătăţirea infrastructurii, şosele, fabrici etc. şi a tăia fondurile pentru îmbunătăţirea vieţii oamenilor: educaţie, sănătate, ajutoare sociale. Cum de mult guvernele nu mai au criterii valorice pentru a judeca o situaţie, s-a apelat la un criteriu practic, profitul, pentru a decide unde trebuie tăiat. Şi s-a operat tăierea. S-a tăiat de la oameni sub pretextul că profitul este tot pentru oameni, deci tăierile de astăzi vor fi premisele bogăţiei de mâine.

Întrebarea este ce fel de bogăţie va fi cea de mâine, de vreme ce singurele lucruri în care am ales să investim sunt lucrurile materiale. Cu siguranţă că va fi o bogăţie materială, dar bogăţia materială este prin definiţie o bogăţie contingentă, schimbătoare şi supusă capriciilor pieţei sau globalizării. Cu alte cuvinte, ne-am decis să investim în ceea ce prin definiţie este perisabil şi instabil. Mai mult, considerăm că simpla acumulare materială este suficientă pentru a îmbunătăţi vieţile oamenilor. De vreme ce vom avea bani (sperăm că vom avea, deocamdată nu avem nici certitudinea că va fi aşa), putem să facem cu ei ce dorim, deci şi să investim în educaţie, sănătate, ajutor social. Toate bune şi frumoase, numai că simplul fapt că vom avea bani, dacă îi vom avea, nu ne garantează faptul că vom şi şti cum să îi cheltuim, sau că îi vom cheltui judicios. Pentru a şti cum să cheltuieşti, ar trebui să ai un minim de educaţie, să te ducă mintea dincolo de imediatul contemporan. Pentru a ajunge la prosperitate, nu accidental, ci într-un sistem stabil, e nevoie de acumularea cunoaşterii care precede prosperitatea logic şi istoric. Ca urmare, o strategie de investiţii durabile nu este niciodată o strategie de investiţii exclusiv materiale, ci o combinaţie între investiţii în resursele umane, educaţie, sănătate, stimulente sociale şi investiţii în infrastructură. Or, tocmai aici intervine gândirea reducţionistă a guvernelor europene care taie exact investiţiile în resursele umane, iar atunci când investesc în resursele umane, privilegiază domenii strict tehnice, care nu pot oferi o viziune de ansamblu cu privire la scopurile şi valorile unei vieţi cu sens într-o societate civilizată. Societatea europeană este un model nu numai datorită prosperităţii, ci şi datorită setului de valori care au condus la atingerea acestei prosperităţi şi au făcut ca ea să nu fie privilegiul unei minorităţi, ci de ea să se poată bucura o majoritate. O punere a problemei doar în sensul de mărime a produsului intern brut s-ar putea să dezavantajeze Europa în raport cu Statele Unite de exemplu, dar extinderea comparaţiei la domeniul calităţii vieţii s-ar putea să ne avantajeze. Iar calitatea vieţii nu înseamnă doar că există autostrăzi, fabrici şi exporturi, ci înseamnă că oamenii se bucură de un mediu stimulator care reuşeşte să reducă diferenţele arbitrare şi să asigure o perspectivă de viaţă nu numai decentă material, ci şi semnificativă spiritual unui număr mare de oameni. Mai mult decât atât, la baza prosperităţii stau în egală măsură cooperarea şi competiţia. A privilegia una în detrimentul alteia duce fie la ineficienţă, fie la instabilitate. Or, alegerea guvernelor actuale este privilegierea unui anume tip de competiţie strict materială în detrimentul întăririi potenţialului de cooperare a membrilor societăţii prin educaţie, sănătate şi stimulente sociale. O asemenea gândire maniheistă şi reducţionistă nu numai că nu va reuşi să ne scoată din criză, dar poate răsturna cu consecinţe imprevizibile şi fundamentele instituţionale, morale şi spirituale ale cooperării pe care de fapt se bazează existenţa într-o comunitate.