Gândirea teologică de azi trebuie să fie comunicativă

Totdeauna, orice demers teologic, indiferent de mesajul sau conţinutul său, se face într-un anume context. Niciodată discursul unui teolog nu este sau, mai exact, n-ar trebui să fie rupt de realitate, independent de cultură. El nu este o simplă opinie care vine de aiurea, ci se înscrie cu mai multă sau mai puţină precizie pe linia unui context dat, oferind totodată o perspectivă umană şi limitată asupra realităţii infinite a lui Dumnezeu. De pildă, autorii cărţilor Noului Testament au scris în contextul moştenirii iudaismului contemporan, fiind influenţaţi mai mult sau mai puţin de cultura greco-romană din jurul lor.

În general, teologul creştin priveşte Sfânta Scriptură ca pe o scriere inspirată de Dumnezeu, dar scrisă de oameni. În mod inevitabil, autorii ei au fost influenţaţi de contextul cultural al epocii lor, iar unul dintre scopurile principale ale exegezei biblice e acela de a distinge ce anume din aceste texte are o semnificaţie permanentă şi ce anume ţine doar de înţelegerea contemporană, putând fi revăzut şi reactualizat. Pornind de la această premisă, e de la sine înţeles că în orice literatură profundă, fie ea şi biblică, există mereu perspectiva unui plus de semnificaţie, care poate fi descoperit oricând de cititor. Aşa cum sugerează teologul şi omul de ştiinţă John C. Polkinghorne, "ideea de text plat, cu un singur înţeles, poate fi potrivită pentru o carte de bucate, dar nu şi pentru un text care explorează bogăţia şi profunzimea realităţii, fie ea umană sau divină" (John Polkinghorne, Teologia în contextul ştiinţei, trad. rom., Bucureşti, 2010, p. 31). Polisemia Sfintei Scripturi reprezintă uneori o problemă mai cu seamă pentru oamenii de ştiinţă, obişnuiţi să opereze cu precizia argumentului matematic. În general, Părinţii Bisericii au folosit o schemă care distinge patru dimensiuni ale interpretării scripturistice, corespunzând sensului literal, simbolic, moral şi spiritual. În perimetrul ştiinţelor exacte, în schimb, se operează şi argumentează axiomatic şi foarte precis. Cu toate acestea, arată acelaşi teolog-om de ştiinţă, avem uneori de-a face cu nuanţe care "nu sunt exprimate la suprafaţă". Există "adevăruri matematice care pot fi exprimate, dar nu şi demonstrate în limitele sistemului" axiomatic respectiv. În consecinţă, chiar şi în cel mai abstract domeniu ştiinţific, cum este cel al matematicii, "diversitatea realităţii eludează specificaţia strictă", ceea ce înseamnă că adevărul se plasează dincolo de orice teoremă (ibidem, p. 32). De-a lungul istoriei, ca şi astăzi, gândirea teologică a cunoscut şi trebuie să cunoască influenţe contextuale generale. De pildă, la un moment dat o anume filosofie poate influenţa în mod consistent forma gândirii teologice, dar fără să-i determine complet substratul. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în cazul Fericitului Augustin şi al lui Toma de Aquino. Şi totuşi, gândirea augustiniană n-a fost "sufocată" de neoplatonism, iar Toma de Aquino a respins doctrina lui Aristotel despre veşnicia lumii. Tot la fel, teologii secolului al XIX-lea, iar apoi al XX-lea, lasă oarecum impresia că "au scris avându-i pe Kant şi Hegel de-o parte şi de alta", fără însă să renunţe la identitatea propriei lor gândiri. De asemenea, filosofia lui Alfred North Whitehead, "Ontologia devenirii", i-a influenţat profund pe diferiţi teologi şi oameni de ştiinţă ai momentului, cum ar fi în cazul lui Ian Barbour (vezi I. Barbour, Issues in Science and Religion, SCM Press, 1996; idem, Când ştiinţa întâlneşte religia. Adversare, străine sau partenere?, trad. rom., Bucureşti, 2006), dar fără a le anihila propria religiozitate. Pe de altă parte, gândirea teologică a fost influenţată şi de progresul cunoaşterii umane în general. Fericitul Augustin sugerează că atunci când o interpretare tradiţională a Scripturii ajunge într-un conflict evident cu ştiinţa, nemaifiind acceptată din această perspectivă, ea trebuie revăzută şi reanalizată. De altfel, de-a lungul vremii, s-a întâmplat ca, sub presiunea ştiinţei, anumite concepte precum imobilitatea Pământului sau a speciilor, socotite de cei mai mulţi a fi de netăgăduit, să nu mai fie ulterior considerate indispensabile pentru teologie după ce au fost corectate de ştiinţă. În secolul al XIX-lea, recunoscând că înţelegerea teologică a evoluţiei implică faptul că Dumnezeu nu este un Creator distant şi detaşat, unii teologi şi oameni de ştiinţă au început să înţeleagă că Dumnezeu alege să lucreze prin procesele naturale prin care creaturile "se fac" pe ele însele, în sensul unui fel de "creaţionism evoluţionist" (vezi J. H. Brooke, Science and Religion, Cambridge University, 1991, p. 314). Poate tocmai de aceea, începând mai ales cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-a remarcat o creştere considerabilă a recunoaşterii modelelor de gândire explicit contextuale, precum şi folosirea pe scară largă a resurselor pe care le oferă. Rowan Williams defineşte, astfel, stilul gândirii şi teologiei contemporane contextuale ca fiind unul "comunicativ", pentru că presupune sondarea unor domenii intelectuale neutre din punct de vedere religios cu scopul de a dobândi noi perspective de înţelegere teologică a unui adevăr sau a unei realităţi (vezi R. Williams, On Christian Theology, Blackwell, 2000, p. XIV).