Gânduri la primirea unui mare dar

Vă mărturisesc că  în urmă cu puţine zile, înainte de a afla ziua hirotoniei întru arhiereu, la sărbătoarea Sfinţilor Zenovie Episcopul şi sora sa, Zenovia, şi a Apostolului Cleopa, m-am gândit la două aspecte care au  legătură cu viaţa mea, încă din tinereţe şi copilărie.

În urmă cu 40 de ani, când eram copil, mama mă ducea deseori la o biserică pe care o zidea în apropierea Fălticenilor un călugăr harnic, arhimandritul Zenovie Ghidescu, ce fusese trimis de Mitropolitul Iustin Moisescu într-o parohie misionară. Îmi amintesc cum, în decurs de zece ani, acest călugăr foarte râvnitor a ridicat sfântul locaş, asemenea unei catedrale. Eram mâhnit, uneori, pentru că mama mă trezea întotdeauna la ora patru dimineaţa, întrucât slujba începea la ora cinci şi jumătate şi trebuia să mergem aproape o oră pe jos  ca să ajungem din vreme la slujbă şi să mai găsim un loc, pentru că, după ora şase, în biserică, aproape la fel de mare ca şi Catedrala Patriarhală, spaţiul devenea neîncăpător.

M-am gândit  în aceste câteva zile, când Preafericitul Părinte Patriarh stabilise tocmai aceas­tă dată, la vechea legătură cu biserica închinată Sfinţilor Ze­novie şi Zenovia, unde am văzut zugrăvită viaţa sfinţilor pome­niţi astăzi, mai ales mucenicia lor, din timpul persecuţiilor în­dreptate împotriva Bisericii, în primele veacuri creştine.

Pe de altă parte, Apostolul Cleopa, pomenit în aceeaşi zi de 30 octombrie, îmi aduce aminte de marele duhovnic al neamului românesc, Arhimandritul Cleo­pa Ilie, care a avut o legătură spe­cială cu satul meu de obârşie. Atunci când Schitul Sihăstria a ars, în anul 1942, în vremea stă­reţiei sale, printre puţinii credincioşi care au răspuns chemării lui de refacere a schitului de pe valea Secului, devenit între timp cunoscuta mănăstire, s-au nu­mărat şi locuitorii satului meu, care într-o zi au plecat către Sihăstria cu şaizeci de căruţe, încărcate de daruri, ajutând la refacerea paraclisului de iarnă, mistuit de flăcări, şi la zidirea a două corpuri de chilii, dintre care unul se mai păstrează până astăzi. Pisania paraclisului în­chi­nat Sfinţilor Ioachim şi Ana, acolo unde şi Patriarhul Ro­mâniei a fost călugărit în urmă cu 27 de ani, aminteşte de darul pe care satul Rădăşeni l-a făcut acestui aşezământ monahal.

Aşadar, nimic întâmplător! Le mulţumesc acestor sfinţi ocrotitori care au mijlocit pentru mine înaintea mai-marilor ar­hie­reilor.

Cu simţăminte de profundă smerenie şi responsabilitate m-am apropiat astăzi pentru a fi hirotonit arhiereu la Altarul Sfânt al Catedralei Patriarhale, înaintea căruia, cu binecuvântarea şi la chemarea Prea­fericitului Părinte Patriarh Daniel, m-am învrednicit a sluji în ultimii aproape şapte ani, sub ocrotirea Sfântului Cuvios Di­mitrie cel Nou, a cărui pomenire s-a încheiat de curând, rugân­du-l să-mi dăruiască harul şi binecuvântarea pe care Dum­nezeu le trimite prin sfinţii Săi celor care se roagă Lui cu cre­dinţă şi evlavie.

Chemarea la arhierie presu­pune începerea unei noi vieţi, care necesită, înainte de toate, o conştientizare mai mare a responsabilităţii uri­a­şe pe care o voi avea înaintea lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, întrucât cel care primeşte harul Sfântului Duh în cea mai înaltă treaptă de slujire, pentru săvârşirea tuturor lucrărilor sfinte, va da sea­mă înaintea lui Dumnezeu de felul cum îi va povăţui pe credin­cioşi pe calea mântuirii, cum îi va învăţa şi cum le va sfinţi viaţa, astfel încât să-i prezinte ca pe o ofrandă curată înaintea Tronului ceresc.

Zidiţi fiind pe temelia apostolilor (cf. Efeseni 2, 20), următori şi moştenitori ai aceluiaşi dar şi har dumneze­iesc, mă voi stră­dui să urmez cuvintelor sfinte ale Sfântului Apostol Pavel, care îl în­deamnă pe Episcopul Timotei, zicând: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase (...) cu cre­dinţa şi cu iubirea ce este în Hristos (2 Timotei 1, 13-14). „Sileşte-te să te arăţi încercat înaintea lui Dumnezeu, lucră­tor cu faţa curată, drept învă­ţând cuvântul adevă­rului“ (2 Timotei 1, 15).

Datoria principală a episcopului de a învăţa drept Cuvântul adevărului mântuitor se face astăzi într-un context cu multe tentaţii, într-o societate marcată de autosuficienţă, în care refe­rinţele la valorile spirituale creş­tine nu sunt puse în evidenţă, acum când fenomenul secularizării este tot mai crescând. Sin­gurul ajutor autentic ră­mâ­ne însă Hristos, Care ne spune: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33). Şi tot Mântuitorul Hristos ne spune că toată greutatea şi jugul cel greu al vieţii, dacă îl purtăm împreună cu El, aflăm odihna şi împlinirea vieţii, căci un singur jug uşurează, în loc să împovăreze, şi eliberează, în loc să strivească, Cel al Dom­nului Iisus Hristos: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi sme­rit cu inima, şi veţi afla odih­nă sufletelor voastre. Că jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară.“ (Matei 11, 29-30).

Adevărata putere a slujirii vine din smerenie şi din încrederea în Dumnezeu. De aceea, cel care priveghează pentru sufletele credincioşilor, având să dea seama de ele la judecată (cf. Evrei 13, 17), trebuie să înveţe că adevăraţi „părinţi“ ai Bisericii sunt de fapt Sfinţii Părinţi ai ei, tocmai pentru că ei au fost martori şi slujitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru Biserica Sa şi pentru toţi oamenii, şi să înţeleagă că demnitatea nu vine din meritul său: căci „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu“ (Evrei 5, 4). 

În aceste momente de mare trăire şi înălţare sufle­teas­că mul­­ţumesc Mân­tu­i­to­ru­lui Iisus Hristos, Arhiereul Cel veşnic, Preacuratei Sale Maici şi tuturor sfinţilor pentru binecuvântarea şi ajutorul sfânt pe care mi l-au dăruit de-a lungul întregii vieţi şi mai ales în perioada slujirii mele ca monah şi slujitor al Sfântului Altar.

Mulţumesc, în chip deosebit, Preafericirii Voastre, Prea­fericite Părinte Daniel, Patri­arhul Bisericii Ortodoxe Româ­ne, pentru chemarea şi încrederea acordată şi mă voi strădui să împlinesc această ascultare cu bucurie, râvnă şi credinţă în ajutorul lui Dum­nezeu, Care pe cele slabe le întăreşte, iar pe cele cu lipsă le împlineşte!

Datorez foarte mult Prea­fericirii Voastre. Dincolo de o apa­rentă haină a exigenţei, pe care oamenii cu adevărat mari tre­buie să o poarte, am desco­perit că Preafericirea Voastră aveţi o râvnă pentru cele sfinte rar întâlnită şi o dra­goste faţă de Biserică ce nu poate fi cu­prin­să în câteva cuvinte. De multe ori, când vă prezentam un refe­rat, un raport, sau o anumită problemă, aveam un sentiment spe­cial, de emoţie sau chiar tea­mă faţă de Preafericirea Voas­tră, pentru că întotdeauna aţi spus ce a trebuit, chiar dacă, să admitem că aţi spus, uneori şi cuvinte aspre, dar drep­te, care vin din acrivia şi experienţa profesorului, a teologului, dar şi a lu­crătorului pasionat în Ogorul Domnului.

De aceea, în această zi, nu doar pentru faptul că m-aţi che­mat la slujirea arhierească pe care eu, de fapt, nu o merit, ci pen­tru toată lucrarea pe care am observat-o în aceşti mai mult de douăzeci şi patru de ani, Vă adresez cuvânt smerit de recunoştinţă.

Ierarhilor Sfântului Sinod, care s-au ostenit pentru mine şi s-au rugat să primesc darul ar­hieriei, le mulţumesc în mod deo­sebit:

Înaltpreasfinţitului Părinte Casian, pe care, în urmă cu trei­zeci de ani, îl întâlneam la Se­mi­narul de la Mănăstirea Neamţ, când susţinea frumoase prele­geri, în vremea aceea fiind inspec­tor general bisericesc, Prea­sfinţitului Pă­rinte Cor­neliu, Episcopul Huşilor, colegul meu de seminar, cel preocupat de studiul Noului Testament şi de misiunea Bisericii.

Preasfinţiţilor Părinţi ie­rarhi care au metania la Mănăstirea Neamţ, Varlaam Ploieşteanul, profesor de teo­logie şi istoric pasionat, şi Emilian Lovişteanul, isto­ric şi îndrumător al gene­ra­ţiilor de teologi, Preasfinţiţilor Pă­rinţi Visarion şi Ambrozie, mai vechi cunoştinţe, dar şi bine­făcători ai mei, Preasfinţiţilor Părinţi Mihail al Australiei şi Noii Zeelande şi Macarie al Euro­pei de Nord, la a căror în­tro­nizare am participat, în anul 2008, în îndepărtata Australie, respectiv în Suedia, Preasfinţitului Părinte Siluan din Ungaria, Preasfinţitului Părinte Timotei al Spaniei şi Portugaliei, Prea­sfinţitului Pă­rinte Iero­nim Sinaitul şi Prea­sfin­ţitului Părinte  Ignatie Mu­re­şanul le adresez aceleaşi cuvinte de mulţumire.

Nu în ultimul rând îmi în­drept gândul şi recunoştinţa că­tre toţi părinţii duhov­ni­ceşti ca­re de-a lungul vieţii m-au povă­ţuit şi au fost ală­turi de mine. De pioasă amin­ti­re îmi rămân chi­purile lu­mi­noa­­se ale părin­ţilor cu viaţă sfân­­tă: ieroschi­mo­na­hul Paisie Olaru şi arhiman­dritul Cleo­pa Ilie de la Mănăs­tirea Sihăs­tria, al căror sfat l-am ascultat în vremea tine­reţilor, al asprului arhimandrit Parte­nie Apetrei, fostul mare eclesiarh al Catedralei Mitro­politane din Iaşi, sub a cărui povaţă am petrecut mai bine de zece ani, dar şi al ce­lui mai harnic şi ospitalier sta­reţ pe care l-am cunoscut şi care, de curând, s-a îndreptat către Împărăţia lui Dum­nezeu, arhi­mandritul Vic­torin Oane­le de la Sihăs­tria.

Recunoştinţa mea se îndreap­tă către părinţii mei, Elena, aici de faţă, şi Miron, plecat în lumea iubirii lui Dumnezeu, dimpreună cu fratele meu Dănuţ.

Datorez mulţumiri profesorilor de la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, părintelui profesor Mihai Vizitiu, fostul meu director, şi părintelui Gheorghe Onofrei, prezenţi as­tăzi aici, profesorilor de la Fa­cul­tăţile de Teologie Jus­ti­nian ­Pa­triarhul din Bucureşti şi Du­mitru Stăniloae din Iaşi, precum şi profesorilor de la Şcoala Doctorală, cu un gând special adresat Înaltpreasfinţitului Pă­rinte Mitropolit Irineu Popa şi părintelui profesor  doctor Con­stantin Pătuleanu.

Întrucât 20 de ani i-am petrecut în Moldova, la Mănăs­tirea Neamţ şi la Catedrala Mi­tro­po­litană din Iaşi, păstrez frumoase amintiri părinţilor de la Neamţ, Sihăstria, Catedrala Mitro­po­li­tană din Iaşi, soboa­relor de la Agapia, Văratec şi Vorona, precum şi tuturor mănăstirilor din Moldova, din  anii slujirii mele la Exarhatul mănăstirilor din Iaşi.

La Bucureşti s-au adăugat anii şi slujirea alături de părinţii din soborul Catedralei Pa­tri­ar­hale, pentru care aduc cuvinte de mulţumire şi frăţeas­că dra­goste, precum şi părin­ţilor şi maicilor din mănăstirile epar­hiei, între care amintesc cu pre­ţuire şi recunoştinţă cuvenită numele mănăstirilor care m-au ajutat şi cu care am colaborat în mod deosebit: Sta­vropoleos, Radu Vodă, Cioro­gârla, Pasă­rea, Sinaia şi Sfânta Cruce - Ca­rai­man, precum şi tuturor celorlalte cărora le adre­sez acum cuvânt de pre­ţuire.

Sunt scrise multe nume în­tr-un pomelnic al inimii mele, dintre care voi aminti doar câte­va, care se doresc a fi aşezate la Pros­comidiarul recunoştinţei: Paisie, Andrei, Nectarie, Teofil, Dionisie, Dosoftei, Arsenie, Cle­ment, Dumitru, Macarie, Ioa­chim, Benedict, Valerian, Mi­hail, Maxim şi alţii, mulţi, pe care-i păstrez în inimă, şi nu în ultimul rând, arhimandritului Veniamin şi ostenitorilor din Administraţia Arhiepiscopiei Bucureştilor.

De la începutul acestui an am trăit o experienţă specială ca Reprezentant al Patriarhiei Ro­mâ­ne la Locurile Sfinte şi Su­pe­rior al Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim, Ierihon şi Ior­dan. În această ascultare, pe lân­gă Preafericitul Părinte Pa­triarh Daniel, care m-a sprijinit cu fapta, cuvântul şi ru­gă­ciu­nea, m-au ajutat şi alţi ierarhi şi slujitori ai Bisericii, precum şi oameni credincioşi şi darnici, că­rora le mulţumesc cu recunoş­tin­ţă pentru susţinerea lucrărilor de reparaţii şi dotare, des­fă­şu­rate la Căminul Aşezământului din Ierusalim, din aprilie  2014 până în prezent.

Dintre toţi aceştia, în special domnului Stelian, atent şi bi­ne­voitor, mai ales în timpul slujirii mele ca eclesiarh al Catedralei Patriarhale, dar şi la Ierusalim, îi aduc un cuvânt de mulţumire.

Gânduri bune pentru cei din ţinutul Rădăşenilor şi al Fălticenilor, pentru colegii mei de se­mi­nar şi de facultate, slujitori devotaţi în parohii şi mănăstiri, pentru cei care m-au ajutat adeseori, cu rugăciunea, sfatul sau fap­ta bună. Mulţumiri din toată ini­ma adresez ostenitorilor de la „Ziarul Lumina“ şi celor de la Radio şi TV Trinitas.

Îmi cer iertare de la cei că­rora le-am greşit cu sau fără vo­ia mea, celor pe care i-am uitat să-i pomenesc, pentru care sunt dator cu rugăciune şi re­cu­noş­tinţă.

Păstrez în inima şi rugăciunile mele pe cei mai mulţi dintre oamenii întâlniţi în drumurile vieţii mele şi aşez smerit miridele la Sfânta Proscomidie, în­tru netrecătoare pomenire.

Vă rog din toată inima să nu mă uitaţi în rugăciunile pe care le înălţaţi înaintea Domnului, ce­rând pentru mine mila Sa cea bo­gată şi răspuns bun la În­fr­i­co­şă­toarea  Judecată.

Îmi voi aduce mereu aminte cât de bun a fost Domnul cu mi­ne, şi dumneavoastră, de asemenea.

 

Cuvânt rostit în Catedrala Patri­ar­hală joi, 30 octombrie, la slujba hiroto­nirii întru arhiereu.