Gânduri smerite pentru un mare duhovnic

„Posibilă şi‑n mic e măreţia,

Cunosc un degetar monumental

E aici, în Apuseni, în România,

Râmeţ, o mănăstire din Ardeal.”

Aşa numea poetul Adrian Păunescu Mănăstirea Râmeţ, făcută din aceeaşi piatră din care şi martirii sunt făcuţi.

Monumentalitatea acestei mănăstiri nu este dată doar de stâncile uriaşe care o înconjoară, ci şi de istoria ei, care o aşază între cele mai strălucitoare vetre monahale din Transilvania, acolo unde, cu multe veacuri în urmă, a existat un centru episcopal pe Valea Geoagiului şi unde Sfântul Episcop Ghelasie îi învăţa pe credincioşii locului să păstreze Ortodoxia, atunci şi‑ntotdeauna lovită din toate părţile.

Asemenea marilor ierarhi de altădată, s‑au adăugat în de­cursul vremurilor călugări misionari care au iubit mai mult veşnicia decât vremelnicia. Între ei, în a doua jumătate a veacului XX, plin de încercări şi de prigoane ascunse, s‑a aflat şi arhimandritul Dometie Manolache.

Cunoscut nu doar în Ardeal, ci în tot cuprinsul românesc şi chiar dincolo de graniţele ţării, arhimandritul Dometie a fost o făclie curată, care a luminat în vremuri întunecate. A venit de la Prislop la Râmeţ, aducând o tradiţie care se îngemăna cu aceea a Sfântului Cuvios Nicodim, cel care întemeiase mănăstirea unde a devenit monah în ziua Înălţării Sfintei Cruci, din anul 1949. Păstorea atunci la Arad Episcopul Andrei Mageru, care a dorit să‑l tundă în monahism, dimpreună cu un alt teolog, fugar atunci, Leonida Plămădeală, devenit monahul Antonie. I‑a purtat sub mantia călugăriei protosinghelul Arsenie Boca, care stăreţea atunci la Prislop. Oamenii şi vremurile erau potrivnice Bisericii. Începuse un proces cumplit de umilire a celei mai iubite instituţii din România.

Mai târziu, părintele Dometie şi‑a îndreptat paşii către Râmeţ. Ce a găsit acolo numai el şi Dumnezeu ştiu. Ruină, neorânduială, neascultare. Împreună cu câteva monahii pe care le cunoştea de mulţi ani, a redat strălucirea unei mănăstiri istorice, care cunoscuse şi ea privaţiunile şi fusese închisă pentru multă vreme. La Râmeţ s‑au adăugat călugăriţelor care l‑au urmat pe părintele Dometie şi mama lui, devenită monahia Filotimia, dar şi sora părintelui, monahia Eudoxia.

Au slujit monahismul românesc cu multă dăruire şi sunt câteva familii cunoscute care, împreună cu fiii şi părinţii lor, s‑au dedicat Bisericii după ce şi‑au încheiat misiunea pe care Dumnezeu le‑a dăruit‑o în lume. Aşa a fost şi mama părintelui Cleopa, devenită monahia Agafia, ori părinţii Patriarhului Nicodim, călugăriţi şi ei către sfârşitul zilelor, precum şi alte cazuri pe care le mai cunoaşte istoria trecută sau recentă a Bisericii noastre.

Ce a rămas de la părintele Dometie? Iubirea pentru Evanghelie, reflectată în nenumăratele călătorii făcute ziua şi noaptea prin Munţii Apusenilor pentru a duce Euharistia celor bătrâni şi bolnavi, sau pentru a‑i învăţa pe prunci cuvintele Scripturii.

Pe lângă această dragoste faţă de cuvintele Mântuitorului Hristos şi pentru împlinirea lor în chip pilduitor, Mănăstirea Râmeţ a cunoscut în vremea slujirii lui strălucirea de altădată, din vremea sfinţilor sihaştri întemeietori şi mărturisitori pentru dreapta credinţă. Arhimandritul Dometie a refăcut biserica în care a slujit odinioară Sfântul Ierarh Ghelasie şi a construit primele corpuri de chilii. Tot el a dorit să înalţe o nouă biserică, pe care însă n‑a apucat să o zidească, dar spre care a privit adeseori din ceruri, ocrotind‑o cu rugăciunile lui. Părintele Dometie a plecat mult prea devreme din această lume. Mai avea încă mulţi ani de lucrare şi misiune, dar Dumnezeu a hotărât aşa, pentru ca răutatea să nu schimbe mintea sa, după cum ne spun cuvintele vetero‑testamentare (Înţelepciunea lui Solomon 4, 11). Atunci când Dumnezeu a hotărât să‑l cheme la Sine, în luna lui Cuptor (iulie) a anului 1975, furtuni asemenea celor care se petreceau în viaţa Bisericii au fost trimise din înaltul cerului, când s‑au închis şi drumurile, iar mulţi dintre cei care‑l cunoşteau şi îl iubeau nu au putut ajunge în zilele acelea la Râmeţ. Doar unii care s‑au încumetat să treacă crestele munţilor pe jos sau călare au ajuns atunci la înmormântarea lui. Chiar prietenul de altădată şi colegul lui dintru începuturile vieţii monahale, Episcopul Antonie Ploieşteanul (Plămădeală), a mărturisit, rămânând departe de mănăstire, acolo unde apa Geoagiului a rupt mai multe poduri, că nu s‑a ridicat niciodată la statura duhovnicească a lui Dometie, cel pe care‑l găzduise la Mănăstirea Antim şi care dormise acolo, ca întotdeauna, jos, pe covor, şi avea alte bucurii decât confortul pe care cei mai mulţi îl preferă permanent.

M‑am bucurat să o cunosc cu ani în urmă pe mama lui, monahia Filotimia. Gârbovită de boală şi de mulţimea anilor, abia putea să meargă la biserică.

Era întotdeauna însoţită de fiica ei, maica Eudoxia, pe care am însoţit‑o într‑o călătorie la Ierusalim, cu vreo 20 de ani în urmă, la începutul anilor â90. Aveam să remarc atunci dragostea ei ieşită din tipare pentru Mănăstirea Râmeţ, dar şi pentru fratele ei plecat mult prea devreme în ceata cuvioşilor din Biserica triumfătoare.

L‑am cunoscut şi pe fratele lui, pe părintele Mihai Manolache din Braşov, misionar şi rugător ca toţi ceilalţi slujitori din neamul său.

Părintele Dometie reprezintă un model autentic de slujire pentru cei din vremea noastră, adeseori grăbiţi şi risipiţi între multele obligaţii. Un fericit chip de dăruire totală întru lucrarea Bisericii!

Avem datoria să ne aducem aminte de minunatul călugăr misionar, iubitor de Liturghie şi dăruitor de bucurii celor pe care i‑a întâlnit.