Genealogia Mântuitorului în Evanghelia după Matei
Perioada dinaintea marelui praznic al Nașterii Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos se distinge, fără doar și poate, printr-o serie de caracteristici unice. La nivelul general al evlaviei populare, dar și al identității creștine, elementul cel mai important este reprezentat de colinde. Evident, și nuanțele liturgice exprimate în acest context susțin corespunzător întreaga atmosferă concentrată pe evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu în ieslea din Betleem din Fecioara Maria – Maica Domnului pentru mântuirea noastră. Una din precizările liturgice este susținută de alegerea textelor biblice care se lecturează în Duminica dinaintea Crăciunului – o pericopă din Evanghelia după Matei, reprezentând de fapt prima parte (sau cea mai mare parte) a primului capitol din această scriere, prima Evanghelie în ordinea canonică pe care o regăsim în Noul Testament.
Pentru înțelegerea unui text biblic este necesar, printre altele, să cunoaștem și contextul în care acest text a fost redactat. În privința Evangheliei după Matei, există convingerea aproape unanimă că autorul acesteia, unul din cei 12 Apostoli ai Mântuitorului Iisus Hristos, și-a îndreptat atenția cu scrierea sa către un public alcătuit în majoritate din iudei, interesați cel mai probabil să afle mai multe despre viața și lucrarea Mântuitorului. De aceea se crede până astăzi că Sfântul Apostol și Evanghelist Matei ar fi scris Evanghelia sa inițial în aramaică, ulterior fiind tradusă în limba greacă. Ținând cont de specificul publicului căruia el se adresează, putem înțelege mai ușor și totodată justifica intenția permanentă a Sfântului Matei de a-și configura scrierea cu ajutorul unor elemente cunoscute iudeilor.
Cel mai bun exemplu în acest sens și totodată cel mai simplu de observat este acela al textelor din Vechiul Testament (așa-numitele prorocii mesianice), pe care Matei le asociază diferitelor momente și etape din viața și activitatea pământească ale Mântuitorului Hristos: nașterea din Fecioară (cf. Is. 7, 14) în Betleem (cf. Mih. 5, 1), întoarcerea din Egipt (cf. Os. 11, 1), uciderea pruncilor (cf. Ier. 31, 15) etc.
La început genealogia
Având această perspectivă a interesului oarecum deosebit al Sfântului Matei pentru iudei, ne putem da seama ușor de motivația din spatele faptului că Evanghelia pe care o scrie debutează cu genealogia Mântuitorului Iisus Hristos. Prin urmare, adresându-se unui public preponderent iudaic, Evanghelistul a crezut de cuviință să insiste de la bun început asupra descendenței lui Iisus, dorind astfel să transmită un mesaj subliminal, dar profund teologic: Iisus născut în ieslea Betleemului nu este și nici nu trebuie considerat de către compatrioții și coreligionarii săi un străin, ci se înscrie, ca urmaș, în neamul lui David. Acesta este și motivul pentru care Evanghelistul Matei așază genealogia lui Iisus sub următorul titlu sugestiv: Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam (cf. Mt. 1, 1). În acest fel, Evanghelistul Matei îl situează pe Mântuitorul Iisus Hristos, potrivit firii Sale pământești, în legătură directă cu David și cu Avraam. Din nou se remarcă aici un profund mesaj teologic, întrucât pe de o parte David și Avraam reprezintă două persoane și totodată două personalități ale istoriei și identității poporului iudeu (Avraam, drept cel care încheie legământul cu Dumnezeu, iar David, ca primul și cel mai important rege), iar pe de altă parte cei doi au valoare de simboluri ale lucrării și binecuvântării iubitoare ale lui Dumnezeu față de poporul Său. Or, Iisus Hristos ca fiu al lui David și fiu al lui Avraam reprezintă simbolul desăvârșit al acestei lucrări și iubiri a lui Dumnezeu manifestată anterior.
Structura genealogiei și simbolismul acesteia
Genealogia propusă de Evanghelistul Matei este una descendentă, adică de la strămoși spre urmașii lor, iar nu ascendentă, ca aceea a Sfântului Luca. Versetul 17 al primului capitol oferă o perspectivă sintetică a genealogiei prezentate de Sfântul Matei. Aceasta (genealogia) este structurată în trei etape temporale: a) de la Avraam până la David – 14 neamuri; b) de la David până la exilul babilonic – 14 neamuri; c) de la revenirea din exil până la Hristos – 14 neamuri. O analiză mai atentă a textelor și informațiilor vechi testamentare scoate la iveală realitatea conform căreia Evanghelistul Matei în mod deliberat omite unele generații din cadrul celei de-a doua etape, în care pot fi numărate 19 neamuri, iar nu 14. Desigur, această atitudine a Sfântului Matei nu reprezintă neapărat o impietate sau o denaturare gravă a realității, deoarece pe atunci exista obișnuința ca la întocmirea unei genealogii un străbunic sau un bunic să fie conectat direct cu strănepoții sau nepoții, omițându-se fiii respectivi. Totodată, în privința celei de-a treia etape (de la revenirea din exil până la Hristos) se remarcă faptul că nici aici nu avem de-a face exact cu 14 neamuri, ci doar cu 13. Aceste câteva amănunte fac trimitere la faptul că Sfântul Matei lecturează preferențial istoria înaintașilor trupești ai Mântuitorului, având în mod evident o predilecție față de realizarea unei structuri unitare și echilibrate a genealogiei, fundamentată pe trei serii a câte 14 neamuri. Fără a considera Sfânta Scriptură o sursă inepuizabilă de aluzii numerologice, totuși nu putem trece cu vederea simbolismul din spatele acestei selecții genealogice: dacă 14 neamuri înseamnă de două ori câte 7 neamuri, atunci de la Avraam până la Hristos putem număra (conform datelor puse la dispoziție de Sf. Matei) 6 serii de câte 7 neamuri, ceea ce înseamnă că odată cu nașterea Mântuitorului debutează cea de-a 7-a serie. Ținând cont de semnificația cifrei 7 în orizontul religios iudaic (deplinătatea sau perfecțiunea), este simplu de conchis că Evanghelistul Matei vrea să arate indirect că (îm)plinirea vremii debutează cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos.
Personaje al căror loc nu este aici?
De asemenea, lectura genealogiei propusă de Evanghelia după Matei poate detecta cu destulă ușurință și prezența unor personaje care, cel puțin la prima vedere, nu și-ar avea locul într-un asemenea text. În primul rând, este vorba de menționarea unor personaje feminine (Tamar, Rut, Batșeba), fapt oarecum curios, ținând cont că la alcătuirea genealogiilor din acea perioadă și cultură erau pomenite exclusiv numele bărbaților, în calitatea lor de capi ai familiilor. În al doilea rând, identitatea și renumele unor persoane amintite în genealogie evocă evenimente oarecum stânjenitoare sau cel puțin neplăcute. De exemplu, Tamar îl înșală pe socrul ei, Iuda, deghizându-se într-o femeie de moravuri ușoare, iar Rut este moabiteancă, adică străină de neamul iudeilor, în timp ce numele Batșebei, inițial soția lui Urie heteul sau hititul, este asociat cu idila avută de regele David, pentru care primește mustrarea dură a profetului Natan.
Motivația teologică
Toate aceste aspecte problematice pot fi considerate, la o primă și superficială vedere, scăpări flagrante ale Evanghelistului. Totuși, nimic nu este lăsat la voia întâmplării de Sfântul Matei, care are intenția clară de a transmite astfel un mesaj teologic de necontestat: Pruncul Care Se naște, Mântuitorul Iisus Hristos, nu ține cont de bariere etnice, deci Se întrupează pentru mântuirea tuturor oamenilor. Mai mult decât atât, venirea și lucrarea Sa nu se adresează doar celor virtuoși, ci și celor păcătoși, care, dorind să se îndrepte și să-și schimbe viața, vor găsi totdeauna în Hristos un Frate, un Prieten, un Părinte.