Gestul şi vorba

Spinări încovoiate, genunchi îndoiți, capete plecate, priviri în pământ... Ce poate semnifica acest tip de atitudine în veacul al XXI-lea? Veac în care tot omul s-a emancipat, s-a trezit la viața de sine, a căpătat conștiința propriei sale valori, a unicității lui; când toată înțelepciunea lumii te îndeamnă să fii tu însuți, să te porți natural, fără complexe sau politețuri excesive... Oare nu este o contradicție gestuală, simbolică și antropologică între credință și modernitate?

Intrăm în biserică la sfintele slujbe și vedem semeni de-ai noștri îngenuncheați, cu frunțile în pământ, concentrați în rugăciune. Alții trec pe la cinstitele icoane sau pe la sfintele moaște și fac metanii, închinăciuni, bat cruci mari. Alții rămân cu privirile pironite în sus, pe chipul lui Iisus Pantocrator din turlă, alții la Sfântul Altar. Fiecare are micul său ritual atunci când pășește în biserică, are gesturi specifice, are un traseu bine stabilit, are locul deja pregătit. Însă toată „coregrafia” participativă are un singur scop: apropierea de Dumnezeu, adâncirea în rugăciune, sentimentul datoriei liturgice împlinite. Cu cât sporim în viața duhovnicească, cu atât gesturile ritualice sunt mai precise, mai bine cumpănite. Fără emfază, fără țâfnă pedagogică ori aplomb misionar, gesturile din biserică ne descriu un anumit echilibru sufletesc, o anumită gingășie față de ceilalți, o smerenie care nu e de fațadă.

Nu același lucru se poate spune despre „cerberii”, despre păzitorii chivotului legii celei noi, despre oficianții laici ai prezenței în biserică a turmei - care se cere „ghidată” cu mână forte. Există un corpus de gardieni fără contract care fac din sfintele slujbe tribune ale practicilor ritualice rigide, catedre ale comportamentului religios „corect”. Acești creștini își iau atât de în serios rolul (în care nu i-a distribuit nimeni) de diriginți ai clasei-problemă încât nu se sfiesc să atragă atenția femeilor/fetelor asupra lungimii fustei, a unghiilor date cu lac, a capului neacoperit. Și asta nu e tot. La parastase organizează mesele unde stau coșurile aduse de creștini, stabilesc ierarhiile pomenirilor, se lungesc pe pardoseală când iese preotul cu Cinstitele Daruri, se ating de marginea veșmântului când sacerdotul trece pe lângă ei, se înghesuie să pună un bob de tămâie în cădelniță și altele asemenea. Dar, mai presus de orice, vorbesc în timpul sfintelor slujbe cu aerul unui casnic, al unui introdus de multă vreme în ambianța cultică. Adică el știe ce face, când și cum poate sporovăi vrute și nevrute...

Mai există și ceata celor cu prezență incidentală în biserică, a celor care „trec pe acolo”, a celor aflați în treabă. În general, îi cunoști: aer absent, nepotrivire a limbajului trupului la momentele slujbelor, privirea pe pereți, mâini la spate sau în buzunare. Intră în naos, fac doar câțiva pași (nu mulți, cât să-și asigure retragerea fără probleme), se uită, admiră sau se încruntă, fac cruci mici și dese (Sfântul Părinte Cleopa spunea că aceștia, prin gestul lor, „par a cânta la mandolină”), apoi dispar în aburul indiferenței din care au intrat inițial. Conștiința fiind împăcată („am trecut pe la biserică și am aprins o lumânare”), își văd de ale lor, însă sunt poate mai curați la inimă decât cei care stau la slujba întreagă, dar cu mintea sunt plecați pe coclauri. Și aici intrăm noi, marea categorie a creștinilor, a celor care vrem dar nu putem până la capăt... Adică nu putem păstra starea de rugăciune și de concentrare pe durata Liturghiei, însă aici intervine salvator gestul.  Mai precis, o metanie, o îngenunchere, o cruce mare - toate sunt ancore în solul fertil al Liturghiei. Gestul te înviorează, te resetează pe moment, îți îndreaptă gândurile către Dumnezeu. Mai ales dacă el are ecou, similitudine în comunitate: cu toții fac aceleași gesturi sfințitoare.

Așadar, valoarea gestului în biserică - indiferent care este semnul său - este foarte mare. Gesturile ne definesc postura de om al credinței, ele sunt radiografia sufletească a momentului, dar și exprimă atitudinea generală a unei persoane. Atenție, deci, la gest: un gest mic poate mișca munții, sau îi poate prăvăli peste semenii noștri.