Gheorghe Boboc, ieroschimonahul athonit
De Schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamț este legat și unul dintre cunoscuții călugări români din Sfântul Munte Athos, ieroschimonahul Gheorghe, pe numele de monah Gamaliil, Boboc. Cuviosul Părinte s-a născut la data de 12 septembrie 1928 în satul Bălțați, comuna Știobărăni, județul Vaslui, ca fiu al lui Alexandru și al Tasiei. Îndată după război s-a închinoviat la Mănăstirea Dobrovăț, unde a viețuit ceva vreme, intrând apoi în obștea Mănăstirii Sihăstria. De aici a plecat cu arhimandritul Cleopa Ilie, care a primit stăreția Mănăstirii Slatina, în 1949. La Slatina, în 1951 a intrat în cinul îngeresc, avându-l ca naș de călugărie pe protosinghelul Ioil Gheorghiu. În această perioadă, monahul Gamaliil a urmat cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț. În 1956 a fost hirotonit diacon, iar la praznicul Schimbării la Față din 1966, ieromonah, dar nu în Moldova, ci tocmai în catedrala din Râmnicu Vâlcea, de către Episcopul Valerian Zaharia.
Revenit în Moldova, din data de 5 august 1977, părintele Gamaliil a viețuit în obștea Schitului Vovidenia al Mănăstirii Neamț. După incendiul din 3 februarie 1978, când și-a pierdut viața egumenul așezământului, protosinghelul Nazarie Chirilă, conducerea Mitropoliei Moldovei și Sucevei l-a rânduit în demnitatea de egumen, începând cu februarie 1978. Dovedind râvnă și dragoste pentru ascultarea încredințată, la 30 ianuarie 1979, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arăpașu, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Sucevei, l-a hirotesit protosinghel. La scurt timp însă, părintele Gamaliil s-a retras în Sfântul Munte Athos, împlinindu-și vechea dorință de a deveni viețuitor în „Patria Ortodoxiei”; s-a stabilit într-o colibă pustnicească din apropierea Chiliei „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Colciu, unde a fost tuns schimonah, cu numele de Gheorghe.
Atras de tihna schitului cârmuit odinioară de Cuvioșia Sa, ieroschimonahul Gheorghe a revenit la Vovidenia prin 1998. A cerut de la egumenul de atunci al schitului, protosinghelul Clement Schipor, o chilie, pe care a renovat-o parțial, locuind în ea vreme de doi ani.
În tot acest timp, părintele Gheorghe m-a cerut de la egumen să-i devin ucenic. Așa l-am cunoscut mai bine pe monahul athonit revenit în țară, probabil chemat de glasul pământului. Întreaga obște s-a bucurat de împreună-slujirea cu părintele, dar și de povețele sale pline de miez duhovnicesc. Eu, recent hirotonit, căutam cu tot dinadinsul să învăț cum este mai potrivit în slujire. L-am cunoscut ca un călugăr foarte discret, slujind doar în sobor, cu glas domol și foarte așezat. Iubea Sfânta Liturghie, căci adesea îi surprindeam lacrimile rostogolindu-se pe obrazul brăzdat de vreme către barba căruntă, semn nu doar al vârstei înaintate, ci și al unei așezări duhovnicești aparte.
Câtă vreme a viețuit la Vovidenia, îi duceam masa la chilie. Toată săptămâna postea, chiar dacă ne aflam în afara perioadelor de post. Numai sâmbăta, duminica ori în zilele de sărbătoare mânca de dulce, o dată-n zi, după ceasurile amiezii. În chilia sfinției sale, Psaltirea rămânea mereu deschisă, căci cuviosul se îndeletnicea cu citirea psalmilor, având o grijă deosebită pentru cele Șapte Laude, atunci când, din binecuvântate pricini, nu reușea să participe la rânduiala lor de la biserică. În multe clipe de tihnă, când îi ceream cuvânt de folos, părintele Gheorghe deschidea sipetul cel îmbelșugat al sufletului și împărtășea obștii alese învățături din experiența monahală athonită.
Din clipe frumoase petrecute alături de părintele Gheorghe la Vovidenia, doresc a relata o întâmplare paradigmatică: era o zi toridă de vară din Postul Adormirii Maicii Domnului. Părintele nu lipsea niciodată de la slujba de seară. După rânduiala monastică, la momentul rânduit din cadrul Pavecerniței, se citesc Canoanele Maicii Domnului sau Bogorodișna, cum i se mai spune în cinul călugăresc. În timpul lecturii lor, părintele îngenunchea în fața icoanei și, ca într-un dialog tainic, se lăsa îmbrățișat de mâinile cele proteguitoare ale Născătoarei de Dumnezeu, care parcă-i cuprindeau pe monahul rugător și pe toți cei de față. În seara cu pricina, ieroschimonahul Gheorghe, reținut de oarece neputințe trupești, nu a reușit să ajungă ca să-i spună Maicii Sfinte păsul acelei zile. A venit la biserică abia pe la sfârșitul slujbei și, vădit afectat de lipsă, m-a rugat să mai zăbovesc preț de câteva minute în sfântul lăcaș. Nedumerit, l-am întrebat: „De ce?” Răspunsul m-a cucerit: „Mă tem ca mâine să nu mai apuc să o rog de bunăvoință pe Măicuța noastră. Mai zăbovește, să mai citim o dată din Octoihul Maicii Domnului”. Fără a mă împotrivi, după ce a dat în șoaptă binecuvântarea, am început să citesc. Bătrânul asculta și, cuprins de o dragoste atât de mare pentru Împărăteasa cea prea bună, îi vedeam chipul luminat de lumina lină coborâtă din icoană.
După doi ani, părintele Gheorghe a părăsit Neamțul și a revenit în Sfântul Munte Athos. Clima mult mai rece și umedă din ținuturile noastre nu i-a îngăduit septuagenarului ieroschimonah să rămână prea mult acasă. S-a întors în grădina Maicii Domnului și a continuat să i se roage cu aceeași neirosită dragoste, acolo în smerita sa chilie de la Colciu. Preacurata Fecioară Maria s-a milostivit spre el, rânduind ca părintele Gheorghe să-și înceapă călătoria către veșnicie chiar în ziua hramului Vovideniei, în 21 noiembrie 2005. În după-amiaza aceleiaşi zile a fost prohodit de câţiva ieromonahi români şi greci în apropierea mormântului părintelui Dionisie Ignat, vestitul duhovnic român care trecuse din această viață nu cu mult timp în urmă.