Glosolalia zilelor noastre

Sfinţii Apostoli au dus cuvântul lui Dumnezeu către alte popoare, vorbind limba acestora. De ce le-a oferit Sfântul Duh darul vorbirii în limbi străine? Nu puteau folosi un interpret? De ce nu au cerut neofiţilor să înveţe limba lui Hristos? Nu e greu să ne dăm seama că un mesaj în limba maternă ajunge mult mai uşor la suflet. Predicatorul care nu vorbeşte limba mulţimii este perceput ca alogen, străin, fapt pentru care mesajul său ar putea fi respins înainte de a fi înţeles. Or, scopul fundamental al celui care poartă mesajul Domnului este ca acesta să conducă la mântuirea cât mai multor suflete. Deci, propovăduirea e aproape de neconceput dacă nu îşi ia ca aliat limba maternă a poporului căruia i se adresează.

În plus, este vorba de încă o formă de a afirma chemarea adresată tuturor popoarelor în mod egal şi absenţa unui primat al unui anumit popor faţă de celelalte. Dacă slujbele religioase s-ar desfăşura doar în limba ebraică, slavonă sau greacă, poporul vorbitor al altei limbi s-ar vedea îndepărtat de la caracterul sobornicesc al Bisericii şi ar avea dificultăţi în a-şi "naşte" clerici conaţionali. De aceea este important ca fiecare comunitate să primească asistenţă religioasă în propria limbă. Patriarhia Română s-a preocupat în mod constant să asigure românilor de pe toate meridianele un spaţiu pentru suflet, în care să poată participa la slujbe în limba română, oficiate de un preot român. Aşa se face că, în cadrul comunităţilor ortodoxe româneşti din afara României, peste 600 de clerici îl propovăduiesc pe Hristos în limba română, pentru cei peste 4 milioane de români din diaspora. Dar biserica românească din diaspora nu este doar un lăcaş de cult în limba maternă, ci este o mică Românie, unde un ştergar tradiţional împodobeşte icoanele sfinţilor români, praznicele sunt şi prilej de a ne aminti de bucatele tradiţionale româneşti, oamenii care trudesc în slujba străinilor se întâlnesc şi se coagulează într-o comunitate. Dar provocările societăţii contemporane nu se limitează la a vorbi limba poporului. Sunt din ce în ce mai multe persoane sau categorii sociale care au nevoie ca preotul să li se adreseze "pe limba lor". Predica şi propovăduirea (e un cuvânt care capătă din ce în ce mai mult sens în societatea secularizată) trebuie să se adapteze modului de viaţă, pregătirii profesionale şi nevoilor celor cărora li se adresează. Aşteptările sunt mari şi diverse, iar la biserică nu sunt intrări diferite pentru profesori, economişti, filosofi, medici, bucătari, electricieni, agricultori sau artişti. Nevoile acestor oameni sunt de multe ori aceleaşi, dar modul în care ne adresăm lor poate să îi atragă sau să îi îndepărteze. Se poate spune că dacă au mândria de a se considera deosebiţi, nu trebuie să le hrănim această mândrie tratându-i preferenţial. Dar cum medicul nu vine pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi, nici preotul nu trebuie să ceară credincioşilor, de la început, să întrunească toate condiţiile mântuirii. Aceşti oameni care au studiat şi au muncit la viaţa lor, care au ajuns prin propriile forţe (mai mult sau mai puţin conştienţi de ajutorul lui Dumnezeu) să ocupe o poziţie socială de care se simt mândri, sunt şi ei chemaţi la mântuire, iar cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ajungă şi la ei. Este de aceea nevoie ca să-I sensibilizăm, să ne adresăm şi lor în predicile noastre, să le preţuim munca, să învăţăm cuvinte din domeniul lor de activitate, ca prin apropierea lor de Biserică să ne împărtăşească din cunoştinţele lor. Pentru că Biserica nu se opune ştiinţei sau cercetării, ci priveşte cu bucurie detaliile fantastice ale creaţiei lui Dumnezeu pe care ştiinţa ni le dezvăluie în fiecare zi.