Goana după bani şi vidul existenţial

Oamenii aleargă după câştigul material şi uită de scopul pentru care au fost creaţi. Bani pentru facturi, pentru plata creditelor, pentru sănătate. Pentru îmbrăcăminte, mâncare. A noastră, a copiilor noştri. Banii pentru divertisment au fost tăiaţi din buget, doar e criză. Copilul n-are decât să se aşeze în faţa televizorului, să ronţăie biscuiţi şi să privească placid desene animate.

Şi lista continuă, oricât am încerca să mai tăiem din stringenţe. Mereu apare câte ceva ori cineva. Dacă nu o problemă casnică, atunci una de sănătate. Dacă nu una care ţine de sănătatea copiilor, atunci una care o priveşte pe a noastră, căci, nu-i aşa, înaintăm în vârstă. Apoi, copiii cresc, au nevoie de nuntă, de casă. Unii poate cresc prea repede, trebuie aşadar să ne grăbim. La început, pare că nimic din toate astea nu ne sperie. Apăsăm piciorul pe acceleraţie şi prindem viteză. Suntem stăpânii autostrăzii, vom munci mult, vom face credite. Dacă nu noi, atunci undeva, cândva, cineva din familia noastră va beneficia de venitul necesar care să acopere un credit la bancă. Sau, de ce nu, avem posibilitatea să ne mărim veniturile. Putem efectua ore suplimentare, chiar dacă munca pe care o prestăm nu ne place. Avem capacitatea să ne metamorfozăm chiar în robii unui orar de lucru oricât de nemilos, dacă "enteresele" materiale ne-o cer. Şi chiar în detrimentul armoniei familiale, al celor apropiaţi, de ale căror nevoi sufleteşti nu mai ţinem de mult cont. De ce sufletul meu este gol? Pentru că o casă, ştim bine, trebuie întreţinută. Nu cumperi o casă şi zici gata, am scăpat, dimpotrivă. O casă cere, dacă e să ne luăm după comis-voiajorul lui Arthur Miller, din piesa "Moartea unui comis-voiajor" (1949), sacrificii. Bani pentru mobilă, pentru întreţinere. Abia la final, personajul realizează că toată existenţa lui s-a desfăşurat la modul mecanic, tranzitând automat drumul de acasă până la serviciu, iar el, Willy Loman, a trăit cu singura bucurie că-şi va achita într-o bună zi ratele la casă. Doar că în faţa morţii e tulburat: de ce simte că sufletul său este gol? De ce nu e fericit, de vreme ce casa îi aparţine? De ce nu înseamnă totul a avea o casă? De o cădere spirituală galopantă, de data asta reală, suferă, în goana după bani, insul contemporan. Din nefericire, societatea în care trăieşte îi arată desluşit că valorile-scop, ca fericirea, dragostea, libertatea, au fost înlocuite de valorile-mijloc, dintre care cea mai râvnită e valoarea economică. Scopul existenţei sale nu mai e reprezentat de fericire ori împlinire spirituală, ci de bani. Insul postmodern nu-şi mai rânduieşte viaţa şi, potrivit rânduielii, îşi agoniseşte bunuri, ci îşi agoniseşte literalmente viaţa. Şi-o cumpără. "A avea" a luat locul lui "a fi", de vreme ce scopul tot mai evident al postmodernităţii devine plata creditelor bancare, a facturilor, achiziţia bunului trai. Ca şi cum societatea s-ar bloca ireversibil în această viaţă iluzorie, fără să vadă dincolo de ea. Ca şi cum nu veşnicia ar fi scopul, ci vremelnicia. De la sărăcia materială la sărăcia spirituală Un sondaj recent arată că natalitatea a scăzut dramatic de teama malpraxisului. Mamele invocă nesiguranţa pe care le-o inspiră naşterea într-un spital de stat şi preferă clinicile particulare, care sunt însă prea scumpe. Astfel, nevoile existenţiale devin imposibil de satisfăcut. De la necesităţile pe termen lung şi până la nevoile imediate, vrând-nevrând omul contemporan este îngropat sub muntele de griji provocate de trebuinţa banilor şi deraiat, cel mai adesea, de la calea sa, de la scopul pentru care a fost creat. Departe însă de noi forţa de a ne sustrage preocupării prioritare de a agonisi. Fără bani suficienţi, nu beneficiem astăzi de servicii sanitare bune, de şcolarizare şi, derizoriu că trebuie s-o spunem, chiar de hrană. De căldură. De haine. De informaţie. Cum ne mai putem îndrepta, atunci, senini pe calea mântuirii, dacă sufletul nostru e măcinat de temeri şi mintea noastră caută soluţii pentru rezolvarea problemelor existenţiale? Mai e capabil omul contemporan să fie mai presus decât păsările cerului, care nu se îngrijesc de ceea ce mănâncă, aşa cum ne învaţă Evanghelia după Matei? "De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?" (Matei 6, 25-26) Deznădejdea şi dezrădăcinarea O salvare care pare la îndemână este căutarea unui trai liniştit în afara graniţelor ţării. Să privim, în acest caz, în urmă cu două săptămâni, la ştirea care ne informa că mai mulţi români din Oslo au fost surprinşi mâncând câini şi şobolani. Sătui de lebede, în loc să "înghită" traiul din România de astăzi şi negăsindu-şi slujbe care să le asigure un câştig, ei au ales să locuiască în condiţii mizere şi să digere animale mai mult sau mai puţin comestibile. Perfect nepăsători în privinţa zilei de mâine, neîngrijindu-se, mai ceva ca păsările cerului, de ea, românii noştri au picat în extrema cealaltă: aceea a deznădejdii. Dar iată ce spune, mai departe, Evanghelia după Matei: "Deci, nu duceţi grija, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale." (Matei 6, 31-34) Credinţa şi preocupările spirituale Într-adevăr, ceea ce omite omul contemporan este să se lase în voia lui Dumnezeu. Să creadă. Goana după un salariu îndestulător şi înrobirea la un program copleşitor de muncă, de cele mai multe ori neplăcută, în detrimentul liniştii familiale, nu constituie soluţii pentru acoperirea nevoilor existenţiale. După cum, la polul opus, nici deznădejdea, impostura, alienarea, dezrădăcinarea şi, în ultimă instanţă, pierderea verticalităţii nu reprezintă alternative pentru acoperirea golului existenţial. Chiar şi într-o societate secularizată, credinţa şi preocupările spirituale ca prioritate sunt singurele bogăţii. În fond, dacă omul îşi cultivă darurile pentru care a fost conceput, Dumnezeu îl va răsplăti. La ele se adaugă convingerea că banii nu sunt un scop, ci trebuie să se mărginească la funcţia lor utilitară, aceea de valoare-mijloc.