Gospodăria țărănească de acum șase secole, în școală
Poveștile bătrânilor de la șezătorile satului prind viață în casa muntenească din secolul 16 reconstituită în Școala Gimnazială din comuna prahoveană Măgurele. Aici, Titi Ghinea, rapsod pasionat de tradiții, le insuflă copiilor dragostea pentru obiceiuri vechi printre obiecte ce poartă ele însele frânturi din lumea simplă de la țară. Micul muzeu etnografic stă mărturie despre trecut nu doar copiilor de aici, ci și celor din Franța, Portugalia și Italia, într-un proiect Erasmus. Ușa îngustă a fostei clase de la parterul Școlii Gimnaziale din Măgurele, Prahova, desparte lumea tăcută a unei gospodării țărănești din anii 1500-1600 de tumultul vieții școlărești. Odată deschisă, lasă vederii ograda mică a modestei căsuțe muntenești și deopotrivă îndeletnicirile țăranului legat dintotdeauna de pământ. O coasă, cotiga (roata) din față a unui car cu boi, spițelnice de diferite mărimi cu care se dădeau găuri în butucul și obezile roților, cleștele de scos potcoave stau proptite dezordonat în gardul de lemn de brad. „Se regăsește cam tot ce avea omul în bătătură la vremea aceea”, ne spune Titi Ghinea, el însuși un personaj rupt din povestea acestei gospodării, întrucât multe dintre obiectele din curte și din casă au aparținut părinților sau bunicilor săi din Bertea, comună de la poalele Subcarpaților. Pe unele le-a găsit la groapa cu fier vechi și le-a recondiționat, altele lângă gârlă, cum este piua din lemn scobit cu care se pisa sarea adusă de la „Grota miresei” din Slănic. Este pusă pe prispa cu poartă de șindrilă și acoperiș lângă o gratie din nuiele pe care se uscau prunele. „Din prune se făcea cea mai bună chisăliță, compot fără nici un adaos de zahăr”, ține să precizeze gazda gătită în straie populare.
Microuniversul din odăiță
Coceni atârnați, funii de usturoi, coșuri în forme diferite dau valoare de autentic prispei ce invită în intimitatea căsuței cu o singură odaie. Aceasta era și dormitor, și bucătărie, și atelier de țesut sau meșteșugit instrumente muzicale. „Așa era înainte. Țăranii aveau o singură cameră, pe care o despărțeau cu un paravan de «casa mare», cum o numeau ei, de spațiul în care își depozitau lucrurile mai bune, cum ar fi țesăturile. Aici, fiecare lucru își are rostul său și este așezat exact cum îl punea mama sau bunica”, își amintește Titi Ghinea din vremurile copilăriei. Multe ii, cămăși, opinci, ciorapi de lână îmbracă pereții albi ai încăperii. Nu lipsesc ștergarele cu broderii bogate fixate deasupra ferestrelor și icoanelor, nu doar ca să înfrumusețeze, ci parcă să le și protejeze. Cel mai vechi obiect este ia purtată de Arsinca, bunica soției sale, când s-a căsătorit. „După finețea extraordinară a lucrăturii, are 200 de ani”, crede Ghinea, care nu-și ascunde emoția nici când își duce istorioarele în trecutul păturii țesute de mama sa, care nivelează suprafața patului ondulată de paiele îndesate sub el în chip de saltea.
Undeva sus, agățată în cui, o lampă cu gaz așteaptă să lumineze pașii casnicilor, în timp ce, cocoțată pe sobă, copăița de frământat e gata să îmbrățișeze aluatul pentru turte. Jos, covoarele așezate unul într-altul acoperă fiecare părticică de podea, care în urmă cu șase secole era toată țărână. Un covor roșu de lână se distinge de toate celelalte. „A fost vopsit prin proceduri rudimentare, cu foi de ceapă sau fiertură de foaie de anin”, explică Ghinea, a cărui pasiune pentru cânt îl trage inevitabil în colțul instrumentelor muzicale. Înhață cobza și începe să cânte o baladă veche, cum o știe de la bunicii săi, cu aceleași versuri și ritm: „Îmi place să păstrez tradiția întocmai, să interpretez cântece vechi, despre codru, frunză, balade care aduc trăiri și redau imaginea haiducului”. Se consideră ultimul rapsod în zonă și susține că, în zilele noastre, este foarte greu să menții tradiția când totul se transformă în comercial. A înființat Grupul folcloric „Băsmăluța”, din care fac parte copii din aceeași școală în care s-a reconstruit casa etnografică. Le-a creat inclusiv costumele populare, în negru și alb, pentru că „așa erau înainte, nu cu multe culori și stridente”.
Tradițiile unui loc încărcat de istorie
„Copiii sunt interesați să afle despre tradiții și le place să cânte”, susține rapsodul, el însuși membru în ansamblul folcloric numit chiar „Rapsozii Prahovei”. Spune că una este să le vorbești copiilor despre tradiții și alta să le arăți, să îi introduci în atmosfera satului, să le descoperi din tainele meșteșugurilor vechi. „Avem aici o maşină de cusut la care le voi arăta cum se fac diferite obiecte, cum ar fi ilicul. Voi face şi opinci, dar acestea se cos manual. Casa asta, din secolul 16, reprezintă imaginea copilăriei mele, pe care încerc să o transmit mai departe, iar reconstituirea ei într-o școală este o idee unică în țară”, continuă Titi Ghinea.
Totuși, planul său nu s-ar fi materializat fără sprijinul directoarei școlii gimnaziale, Claudia Iliescu, profesoară de istorie, și ea iubitoare de tradiții. De altfel, despre comuna Măgurele se spune că ar fi apărut ca un punct de reper în pitoreasca Vale a Teleajenului cu mai bine de jumătate de mileniu în urmă. Aşezarea este atestată documentar în anul 1503, în timpul domnitorului Radu cel Mare. Claudia Iliescu vorbește despre frumoasele monumente ale trecutului din comună și despre cele cinci cruci din piatră, una de la 1821, iar celelalte mai vechi, din 1700.
Pentru comuna Măgurele, păstrarea tradițiilor a devenit temei de promovare și în străinătate, nu doar în țară. Gospodăria muntenească, parte din proiectul mai amplu, denumit „Monumente istorice şi tradiţii locale”, lansat în luna martie, a fost reconstituită în doar două săptămâni pentru a putea fi inaugurată la 12 mai. Odată cu sosirea unui grup de profesori și elevi din Franţa, Portugalia şi Italia, în cadrul unui proiect Erasmus, de susținere a schimbului de bune practici în domeniul școlar, pe o durată de doi ani. Astfel, lumea fantastică a satului lui Titi Ghinea se face cunoscută în lume și altor copii, cu toate poveștile, cântecele populare și meșteșugurile, conservate în spatele unei uși de clasă ce nu lasă nici un indiciu la exterior că dincolo de ea s-ar ascunde neprețuite valori strămoșești.