Greșelile fratelui

Viața spirituală înseamnă un just balans al setului de relații cardinale: cu Dumnezeu, cu sinele, cu lumea și cu aproapele. Fiecare dintre aceste relații are propriile sale dificultăți. Între ele raportul cu aproapele are o miză enormă. Hristos Însuși se identifică în Evanghelia după Matei cu fiecare din cei pe care îi întâlnim în diferite contexte. Prin urmare, felul cum acționăm în raport cu ceilalți este o oglindă a relației cu Dumnezeu.

„Un frate l‑a întrebat pe Avva Pimen: «Dacă văd o greșeală a fratelui meu, e bine să o trec cu vederea?». Bătrânul îi zice: «De fiecare dată când noi trecem cu vederea o greșeală a fratelui nostru, și Dumnezeu trece cu vederea o greșeală a noastră; și de fiecare dată când noi o dăm în vileag pe a fratelui, și Dumnezeu o dă în vileag pe a noastră»” (Pimen 64).

Gândul acesta al Avvei Pimen este apoi reluat în alt loc: „Câțiva părinți l‑au întrebat pe Avva Pimen: «Dacă vedem pe un frate greșind, vrei să‑l certăm?». El le zice: «Despre mine, chiar dacă sunt silit să trec pe acolo și îl văd greșind, merg mai departe fără să îi spun nici un cuvânt»” (Pimen 113).

Avva Pimen se dovedește, în aceste două apoftegme, consecvent cu Scriptura, cu înțelegerea care derivă din ea și, în cele din urmă, cu sine însuși. Rugăciunea pe care o rostim cel mai frecvent are o cerere, care adesea trece neobservată: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Mt. 6, 12). Ecoul acestui cuvânt al Domnului se aude în sfatul pe care îl dă bătrânul ascet egiptean. E un îndemn implicit la empatie, la dragostea de aproapele, la înțelegerea neputințelor și a slăbiciunilor lui. Cu cât suntem mai îngăduitori cu ceilalți, cu atât Dumnezeu e mai milostiv cu noi.

Când Avva Pimen este întrebat cum trebuie să procedeze într‑o situație concretă, monahul nu oferă vreo soluție teoretică, universală, ci își oferă propria experiență: „Despre mine ş...ţ merg mai departe fără să spun nici un cuvânt”. Exemplul personal cu care vine Avva Pimen arată incertitudinea cu privire la existența unei unice soluții universale sau despre riscurile absolutizării propriei perspective.

Părintele Thomas Hopko, în setul sau de sfaturi cu privire la viața duhovnicească, este foarte ferm: nu sfătui pe nimeni, niciodată, decât dacă este de datoria ta să o faci sau dacă ți se cere. Iar atitudinea aceasta este cu atât mai valabilă când vine vorba de a certa pe cineva.

Părinții deșertului ne lasă să înțelegem că în fața greșelilor fratelui ni se cer compasiune și impasibilitate. Să ne purtăm față de păcatele aproapelui în felul duhovnicului despre care vorbește Hermann Hesse într‑o povestire de‑a sa: „Tot ce auzea - tânguiri, confesiuni, învinuiri, mustrări de conștiință - părea că pierde în auzul lui ca apa în nisipul deșertului”. În felul acesta este deschisă calea pentru a deveni asemenea Avvei Macarie cel Mare din deșertul egiptean, despre care se spunea „că a devenit, cum scrie în Scriptură, un dumnezeu pe pământ, căci așa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot așa Macarie acoperea greșelile pe care le vedea, prefăcându‑se că nu le vede, și pe cele pe care le auzea, prefăcându‑se că nu le aude” (Macarie Egipteanul 32).