„Grozavă sminteală este a nu fi nici femeie, nici bărbat“
Toate patimile omeneşti sunt necinstite, dar mai ales pofta nebună după bărbaţi; căci sufletul mai mult pătimeşte şi se necinsteşte în păcate, decât trupul, în boli. Iată ce spune Sfântul Ap. Pavel: „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii“ (Romani 1, 26, 27). Bagă de seamă cum şi aici, ca şi în cazul dogmelor, îi lipseşte de orice iertare. Despre femei, zice: „au schimbat fireasca rânduială“. Prin urmare, nu se poate spune că au fost împiedicate de ceva în relaţiile fireşti, nici că nu au avut cu cine să-şi împlinească trebuinţa şi au fost silite să se arunce în această cumplită nebunie. Căci „a schimba“ presupune a avea ce schimba; după cum, atunci când vorbea de credinţă, zicea că „au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună“ (1, 25). Bărbaţilor, iarăşi, le reproşează acelaşi lucru, spunând: „lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti“.
Astfel că şi pe femei, ca şi pe bărbaţi, îi lipseşte de orice iertare, învinovăţindu-i deopotrivă, pentru că nu numai că au avut prilejul de a-şi împlini plăcerile şi, lăsând la o parte ceea ce aveau, au ajuns la asemenea absurdităţi, dar încă şi că, necinstind ceea ce este firesc, au alergat la ceea ce este potrivnic firii. Or, cele potrivnice firii sunt şi mai grele, iar în acelaşi timp şi mai dezgustătoare, astfel încât nici nu le-ar putea numi cineva plăcere, fiindcă adevărata plăcere este cea conformă cu natura. Însă, când Dumnezeu părăseşte pe cineva, totul se întoarce pe dos! De aceea nu numai credinţa le era satanică, ci şi viaţa le era demonizată. Drept care şi sunt lipsiţi de orice iertare, fiindcă au defăimat însăşi firea. Şi ceea ce este încă mai lipsit de cinste este faptul că şi femeile umblă după asemenea legături nefireşti, în timp ce s-ar cădea să se ruşineze mai mult decât bărbaţii. „Ceea ce depăşeşte legile puse de Dumnezeu este absurd şi pierzător“ Aşadar, tot ceea ce pofteşte cineva, din cele ce depăşesc legile puse de Dumnezeu, este absurd şi pierzător, căci sunt schimbate cele îngăduite şi folositoare cu cele neîngăduite şi nefolositoare. După cum sunt unii care, lăsând la o parte pofta firească a hranei celei de obşte, ajung să înghită prafuri şi pietricele, iar alţii, stăpâniţi de o sete nebună, râvnesc până şi la apa din mocirlă, tot aşa şi aceia s-au înfierbântat de acea dragoste nelegiuită. Şi de întrebi, poate, de unde oare s-a iscat şi s-a lăţit această senzualitate în afara firii, răspunsul este: de la părăsirea lui Dumnezeu. Dar, părăsirea lui Dumnezeu de unde vine? De la nelegiuirea celor ce L-au părăsit. „Bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea“, zice, mai departe. Să nu-ţi închipui, zice, dacă ai auzit spunând că „s-au aprins“, că boala aceasta provine numai din dorinţă, ci mai mult din trândăvia lor, care a şi aţâţat focul dorinţei. De aceea nici nu zice „fiind târâţi“ sau „căzând“, după cum zice în alte părţi, ci „lucrând“, adică faptul că acţionaseră în păcat şi nu oarecum, ci cu o voinţă determinată. Şi nu zice „dorinţa“, ci „ruşinea săvârşind“, fiindcă au făcut de râs firea şi au încălcat legile rânduite de Dumnezeu. Gândeşte-te bine: trebuia ca aceştia doi, adică bărbatul şi femeia, să fie una, după cum este spus: „Şi vor fi amândoi un trup“. Iar aceasta o face dorinţa de unire, care leagă prin fire amândouă genurile. Însă, această dorinţă firească nimicind-o diavolul şi făurind un alt mijloc, a rupt în felul acesta genurile unul de altul şi a făcut ca unul să devină doi, adică unul şi acelaşi gen să ţină locul şi celuilalt, ceea ce este cu totul potrivnic legii lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a zis: „Cei doi vor fi un trup“, iar diavolul a împărţit acel trup în două. „Trupul şi sufletul pederastului este necinstit şi vrednic de a fi alungat de pretutindeni“ Vorbind de gheenă şi de pedeapsă şi fiindcă celor neevlavioşi şi care preferau a trăi în astfel de plăceri nu li se păreau acestea demne de credinţă, ci mai degrabă ridicole, Apostolul arată că pedeapsa se găseşte în chiar această plăcere smintită. Dacă însă unii ca aceştia nu simt pedeapsa, ba încă resimt mare plăcere în asemenea fapte murdare, să nu te uimească, căci şi nebunii şi cei ce sunt stăpâniţi de vreo boală mintală, deşi, de multe ori, se nedreptăţesc ei singuri, cauzându-şi rele, ei totuşi nu-şi dau seama de aceasta, ci râd şi benche-tuiesc în fapte ca acelea, pe care cei sănătoşi le plâng şi le detestă, însă, prin aceasta nu voim a spune că aceia scapă de osândă, ca şi nebunii, ci tocmai în acest fapt murdar pedeapsa le va fi mai grozavă, fiindcă nici măcar nu vor a cunoaşte prăpastia relelor în care se găsesc. De altfel, nu trebuie a ne da cu părerea din faptele celor bolnavi mintal, ci din ale celor sănătoşi. Chiar dacă nu ar fi iadul şi nici ameninţarea pedepsei, totuşi, acest fapt în sine este mai grozav decât orice osândă. Dacă ei simt plăcere în aceasta, după cum zici, ei bine, atunci îmi spui mai mult de îngreuierea pedepsei lor. Când eu văd pe cineva alergând pe stradă gol şi cu tot trupul plin de noroi, iar acela, în loc să se acopere, încă se şi mândreşte, atunci nu numai că nu-l laud pentru aceasta, ci chiar îl deplâng, fiindcă nu simte, sărmanul, că singur se face de râs. Dar, pentru a arăta mai clar batjocura aceasta, daţi-mi voie să aduc şi alt exemplu. Dacă cineva ar pedepsi o fecioară care ar fi avut relaţii cu animale necuvântătoare şi ea, în loc să se ruşineze, încă s-ar mândri de acea faptă, oare nu ar fi, pentru aceasta, vrednică de plâns, fiindcă, deşi ar fi putut să scape de această boală, dacă ar fi voit, totuşi, ea nici măcar nu o simte ca boală? Desigur că ar fi vrednică de lacrimi. Deci, dacă faptul acela este cumplit, nici faptul pederaştilor (homosexulităţii) nu este mai prejos. Fiindcă a fi cineva batjocorit de ai săi este cu mult mai de plâns decât dacă ar fi batjocorit de străini. Pe unii ca aceştia eu îi consider mai răi decât ucigaşii: fiindcă e cu mult mai bine a muri decât a trăi defăimat astfel de o lume întreagă. Ucigaşul desparte sufletul de trup, iar aceştia, împreună cu trupul, pierd şi sufletul. Orice păcat mi-ai spune nu poate fi egal cu această grozavă nelegiuire. Şi dacă cei ce pătimesc de această boală ar simţi gravitatea faptului pe care-l săvârşesc, desigur că ar prefera o mie de morţi, mai bine decât a face asemenea fapte. Căci grozavă sminteală este a te schimba în natura femeiască şi a continua să rămâi şi bărbat în acelaşi timp, sau, mai bine zis, a nu fi nici femeie, nici bărbat. Şi, de vrei ca şi din alte părţi să afli gravitatea acestui păcat, atunci întreabă de ce oare toţi legiuitorii pedepsesc, prin legile lor, pe cei ce se fac singuri eunuci şi vei găsi că nu din alt motiv decât pentru că-şi mutilează singuri natura lor omenească; deşi aceştia nu nedreptăţesc cu nimic pe alţii prin acest fapt, ba chiar, de multe ori, după această mutilare, ei sunt folositori. Însă, nimic nu poate fi mai inutil decât un desfrânat şi un pederast. Nu numai sufletul, ci şi trupul pederastului este necinstit şi vrednic de a fi alungat de pretutindeni. Şi de câte gheene sunt oare vrednici aceştia? Însă, de unde şi cum, oare, s-a născut acest rău? Dintr-o viaţă uşuratică şi din necunoştinţa de Dumnezeu. Când unii scot din sufletul lor teama de Dumnezeu, atunci toate cele bune fug de la dânşii. Deci, pentru a nu se întâmpla aceasta, să avem totdeauna înaintea ochilor noştri frica de Dumnezeu. Nimic nu-l pierde atât de mult pe om ca atunci când cade de pe această ancoră, după cum nimic nu-l poate salva mai mult decât aceasta, dacă el îşi are ochii necontenit aţintiţi spre ea. (Texte selectate din Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur)