„Gustul libertăţii“ în dragostea de Dumnezeu

"Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică." (Ioan 3: 16)

Omul se naşte liber. Încă din primele momente ale vieţii, omul are libertatea de a se manifesta: este liber să gângurească, să plângă, să zâmbească, pentru ca mai apoi să ajungă la maturitatea necesară deciziei de a rămâne liber pe tot parcursul vieţii sau de a se încătuşa într-o lume a pierderii timpului şi a lenii, semn al unei vieţi trăite la întâmplare şi fără libertate. Astăzi, într-o lume a oamenilor care-şi zic liberi, observăm cu uimire o abatere totală de la cele mai elementare semne ale libertăţii. Se trăieşte în aşa fel încât parcă cel viclean şi-a făcut loc în mintea omului, făcându-l să-şi uite capul şi propria vieţuire şi tranformându-l, în sfârşit, în robot al său. Chiar de la vârste fragede, copiii, pentru a întreţine comoditatea părinţilor, sunt lăsaţi să privească la desene animate şi să asculte muzică de toate genurile, astfel fiindu-le răpită libertatea şi înlocuită cu dependenţa. Şi ca să zic aşa, nu mai cunoaştem regulile jocurilor, nu mai ştim să ieşim din stereotipie şi alegem să trăim aşa, la întâmplare, fără să ne lăsăm creativitatea şi inteligenţa date de Dumnezeu să lucreze pentru mântuirea noastră. Cine mai ştie regulile jocurilor care dădeau startul ingeniozităţii? Dimpotrivă, calculatorul ne ocupă mare parte din timpul întregii zile, iar în puţinul rămas mintea ne stă tot la jocurile care au mai apărut şi cum am putea să ne învingem colegul la "Counter Strike". Parcă gândurile noastre au luat-o razna, inimile nu mai ştiu să iubească şi ajungem la ceea ce spunea Octavian Paler: "Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des". Acum, drept vorbind, unde este libertatea? Suntem fără scăpare... şi totuşi, paradoxal, mai avem o ultimă nădejde: Hristos! El aşteaptă! Ne aşteaptă să-I deschidem: "Iată, Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apoc. 3, 20). Dar inimile noastre s-au micşorat atât de mult, s-au îngustat, încât nu mai simţim adevărata libertate pe care ne-o dă Hristos. Nu mai putem pătrunde adevărul că Trupul şi Sângele Său cel scump sunt singurele care ne mai pot încă sustrage din întunericul nelibertăţii patimilor. Cu toate acestea, se pune întrebarea: cum poate exista libertate în Dumnezeu, dacă avem de respectat atâtea reguli şi porunci? Cum putem fi liberi dacă trebuie să postim şi să ne spovedim? Pentru tinerii de-o generaţie cu mine, până şi porunca iubirii este o privare de libertate: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Luca 10, 27). Ei nu vor a înţelege că Hristos Însuşi ne-a eliberat pe noi de sub blestemul morţii ("căci plata păcatului este moartea"). Dar neînţelegerea lor nu anulează adevărul potrivit căruia El S-a răstignit pe Sine pentru răscumpărarea sufletelor noastre. Şi atunci, cum să nu îndrăznim să fim liberi? Cum să mai putem compara libertatea în Hristos cu falsa libertate în faţa calculatorului? Cum să simţim această libertate? Prin apropierea de Tainele lui Hristos. În special Sfânta Împărtăşanie este singura cale care ne permite descătuşarea şi trecerea din abatere în regăsire, de la pierzanie la viaţă. Prin Hristos euharistic, putem afirma că "nu avem un suflet şi suntem un trup, ci suntem un suflet şi avem un trup" (T.S. Eliot). Împărtăşania ne înalţă într-atât sufletul, încât ne conduce cât mai aproape de îndumnezeire, cât mai aproape de iubirea supremă, adică de Dumnezeu, căci spune Sfântul Irineu: "Dumnezeu S-a făcut pe Sine om, ca pe om să-l îndumnezeiască". Pe de altă parte, libertatea o resimţim în tot ceea ce ne înconjoară, în natură, în adevărata creaţie a mâinilor lui Dumnezeu, fără a fi prelucrată de gândul egoist al omului. De fapt, încă de la începutul său omul a fost rânduit să trăiască în libertate în natura binecuvântată, care să-i permită să simtă bucuria de a fi fiu al lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare ne vorbeşte despre om şi despre natura liberă, atunci când tâlcuieşte fragmentul despre lumina începuturilor, liberă şi frumoasă: "Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina" (Facerea 1, 4). Este acea lumină care licăreşte în inimile noastre, picurând din când în când câte o rază de dragoste nevinovată. Sfântul tălmăceşte cuvântul "lumină" în momentul creării ei: "Văzduhul s-a umplut de lumină, dar, mai bine spus, avea atârnată în el chiar lumina în întregime, care trimitea pretutindeni, până la marginile văzduhului, iuţile împărţiri ale strălucirii ei. În sus, lumina ajungea până la eter şi cer; în lăţime, lumina, într-o clipită de vreme, lumina toate părţile pământului: partea de miazănoapte, de miazăzi, de răsărit şi de apus. Aşa este natura luminii: fină şi diafană; n-are nevoie de o durată de timp ca să străbată aerul" (Omilii la Hexaimeron). Înţelegem, astfel, că dacă lumina a fost creată de Dumnezeu liberă să străbată întreg universul, noi, oamenii, cum să nu fim liberi, întrucât suntem "coroana creaţiei"? Dumnezeu a încununat creaţia Sa cu omul. Acesta a fost liber să discearnă între bine şi rău, să aleagă prin libertate între inocenţă, iubire... şi păcat. El a ales păcatul sau robia la rău şi de atunci toţi suntem înclinaţi spre el. Dar prin Hristos suntem iarăşi ridicaţi să ajungem la Adevărul eliberării din robia păcatului. Prin urmare, pentru a simţi "gustul libertăţii" trebuie să ne învârtim în jurul unui singur lucru: dragostea de Dumnezeu. Dacă lăsăm dragostea să ne inunde sufletele şi-I primim Cuvântul în inimile noastre, dacă Îl implorăm să ne scape de durerile acute ale înstrăinării de noi este inutil să ne mai considerăm legaţi, pentru că nu mai suntem. Unde e Hristos, e toată libertatea. Şi numai El poate trece peste toate barierele şi lanţurile care ne sugrumă libertatea. El, Însuşi Dumnezeu, Tatăl nostru, pătrunde înăuntrul fiinţei noastre şi regăseşte lumina de care noi avem nevoie pentru a putea trăi. Cu El nu ne vom mai juca "de-a v-aţi ascunselea" cu noi înşine, căci El mereu ne va găsi, după cuvântul părintelui Arsenie Boca: "Dumnezeu n-a creat oamenii ca să-i piardă!" Deci, libertatea noastră este garantată dacă îi permitem să pătrundă înăuntrul nostru şi dacă reuşim să legăm tristeţea la ochi, pentru ca mai apoi El să ne găsească în iubire. Neîndoielnic, a fi liberi înseamnă a ne aduce aminte de faptul că numai prin Dumnezeu putem trăi. Libertatea înseamnă dragoste, libertatea înseamnă Înviere. Libertatea este Însuşi Dumnezeu! Prin El suntem şi noi reflexie a inimii lui Dumnezeu, prin care vom putea să răspândim bucurie şi să radiem fericire, întrucât mare este Eliberatorul nostru, Cel ce prin minunile Sale ne scapă întotdeauna din cursele celui ce voieşte să ne fure libertatea şi Căruia cu tot cugetul eliberat să-I strigăm: "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!" Ana-Maria Ştefan, clasa a XI-a F, Colegiul Naţional "Vasile Alecsandri" Galaţi (îndrumată de prof. Gheorghe Butuc)