Hagealâc la unul dintre locurile sfinţeniei româneşti (II)

Pătimirile ctitoriei Craioveştilor, la care am ajuns într-un hagealâc la moaştele sfântului ce-mi este patron, au continuat însă şi în secolul al XIX-lea. De data asta n-a mai fost vorba de răutatea oamenilor ca în 1509, ci de mânia pământului. Cutremurul din 1838 a dărâmat semeaţa zidire a Craioveştilor. A trecut ceva vreme până la reconstrucţie. Noul ctitor a fost domnitorul Gheorghe Bibescu. I-a urmat Ştirbei Vodă. În anul 1846 s-a aşezat piatra de temelie a noului aşezământ monahal. Era să fie unul radical deosebit de cel originar. În acea epocă, în spaţiul românesc pătrundeau puternic curentele artistice occidentale. Muntenia şi mai ales Oltenia, aflată un timp sub stăpânire austriacă, au integrat în arhitectură, inclusiv în cea bisericească, stilul neo­gotic. Arhitectul care a conceput întreg ansamblul şi biserica provenea din arealul vestic. Se numea Carol Benesch. A proiectat pe planşă planul unei biserici monumentale. Cele două turle frontale au mai degrabă un aspect de campanilă. Lăuntrul bazilicii se conturează cu deschideri îndrăzneţe şi are o respiraţie de catedrală dintr-o cetate princiară. Pictura lui Gheorghe Tattarescu, căruia i s-a comandat zugrăvirea, săvârşită începând din anul 1850, consună cu măreţia zidirii, iar prin fastul cromaticii şi al compoziţiilor adaugă carate strălucirii întregii plăsmuiri. Arhondaricul şi celelalte construcţii destinate vieţii monahale, croite urieşesc, încing ca un zid de fortăreaţă biserica ce se ia parcă, prin turla centrală, la întrecere cu munţii din înconjurime.

Cei doi ctitori din veacul al XIX-lea, Gheorghe Bibescu şi Ştirbei Vodă, au vrut să dăruiască acestui topos mitic o magnifică creaţiune arhitecturală, ce ar fi putut sta alături de cele mai inspirate şi meşteşugite zidiri similare din vestul Europei. Intenţia lor a fost dusă la bun sfârşit de meşteri din partea locului şi graţie unor generoase investiţii menite a înzestra mănăstirea şi biserica cu ceea ce era mai de preţ în timpurile acelea. Catapeteasma lucrată la Viena este o dovadă elocventă în această privinţă. La 1855, ansamblul monastic de la Bistriţa era isprăvit şi o întruchipare de calcare migălos modelate împărăţea la poala munţilor, transformând locul într-o mirifică poiană a purităţii. Se scrisese o altă pagină de istorie, dar duhul cel de demult sălăş­luia viu înlăuntrul zidirilor cele noi. Trăirea în duh răsăritean a monahilor şi monahiilor şi iradierea sfinţeniei moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul, păstrate în racla de argint dăruită de Constantin Voievod, precum şi alte podoabe de la Craioveşti şi Brâncoveni perpetuau în chip minunat atmosfera vechimilor bizantine şi depănau pe mai departe firul glorios de vieţuire. E, de altfel, permanenţa de care s-au grijit călugării şi călugăriţele spre a fi în spiritul contemporaneităţii şi, în acelaşi timp, ca să conserve şi să ducă mai departe ceea ce a fost odinioară de nepreţuit.
Sfinţenia intrată în huma toposului n-a putut fi ştearsă nici de siluirile atee ale regimului comunist, cel care în 1959, prin duşmănosul Decret 410, a desfiinţat obştea de măicuţe a Bistriţei. Monahiile erau cele care se osteneau în sfântul locaş, succedând monahilor, vieţuitori dintru începuturi. În 1948, Sfântul Sinod hotărâse ca Bistriţa să devină mănăstire de maici.
La scurt timp după dramaticul moment al desfiinţării mănăstirii, cele mai multe dintre clădiri au fost transformate în stabiliment pentru copii handicapaţi. Soarta lor nu avea să fie pecetluită, pentru că peste acest loc se întindea aripa protectoare a Sfântului Grigore Decapolitul, veghetor al bunelor rânduieli ale casei Domnului şi ale sălaşului său. În 1984, rugile sale necontenite s-au împlinit. În acel an, Preasfinţitul Gherasim al Vâlcei, Argeşului şi Oltului a izbutit să redea Bistriţa inegalabilei constelaţii monahale a Olteniei de sub munte. S-a trecut atunci la refacerea clădirilor, spre a crea un muzeu al cărţii vechi. În spatele iniţiativei pentru care ierarhul primise încuviinţare se afla dorinţa de a reîntrupa aşezarea călugărească, ceea ce s-a şi întâmplat pe nesimţite. Viaţa monahală s-a reînfiripat din acel an, iar după 1990 obştea a crescut, atingând în prezent 60 de vieţuitoare. Acestea, alături de duhovnicii lor, ţin aprinsă candela de la 1494, ce şi-a înteţit arderea odată cu aducerea la 1497 de la Constantinopol a moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul.
Existenţa la Mănăstirea Bistriţa a sfintelor moaşte cheamă magnetic credincioşii. Îndată ajuns aici, ascultând cântările cele răscolitoare ale Acatistului ce răsună zilnic, simţi în toată făptura iluminarea sfinţeniei şi ai din plin revelaţia însemnătăţii hagealâcului la unul dintre altarele sacre ale Ortodoxiei româneşti şi universale. Astfel de stări m-au stăpânit şi pe mine de cum am poposit la Bistriţa. Am plecat de acolo pătruns în toată fiinţa-mi de credinţa că, umblând ca într-o visare în hagealâcul ce mi se ursise în acea noapte iernatică de noiembrie 20, când mama mea i-a făgăduit Domnului să-mi dea numele Sfântului din calendar, cel de Grigorie Decapolitul, am renăscut. Călătoream spre Moldova şi spre Iaşii ce sunt cămin al Cuvioasei Parascheva ca şi cum aş fi păşit pe căi celeste. O cuviincioasă bucurie a plinirii rostului îmi îmbrăţişa sufletul şi-mi lumina calea ca după o providenţială clipă. Eram fericit ca în ceasul genezei mele.