Hainele împăratului

„Hainele împăratului“, binecunoscuta povestire a lui Andersen, ridică nişte întrebări la care posibilul nostru răspuns este dureros. Ca multe alte povestiri, ea este de fapt destinată nu numai copiilor, dar mai ales oamenilor mari. O cunoaştem cu toţii, desigur, şi în copilărie am râs cu poftă, având în faţa ochilor imaginea împăratului care se plimba gol, pentru că un aşa-zis croitor îl convinsese că hainele cusute de el, adevărate opere de artă, pot fi văzute şi admirate numai de oamenii deştepţi. În realitate ele nu existau deloc, dar toţi se prefăceau că le văd şi le admiră pentru a nu părea proşti.

Povestirea nu are nimic de râs, ea este de fapt tragică, o realitate tragică a mizeriei umane. Şi ca atâtea alte aspecte ale mizeriei umane, ea a prins rădăcini, o buruiană rea care înnăbuşă ogorul, distrugând roadele. În povestea lui Andersen, un copil, care privea şi el cortegiul împărătesc de pe marginea drumului, a strigat: „Dar împăratul e gol! Nu vedeţi că n-are haine pe el?“ Şi atunci, spune povestitorul, oamenii au prins curaj şi au început să murmure, că da, împăratul e dezbrăcat şi că se plimbă gol puşcă prin mijlocul mulţimii. Murmurele s-au transformat în hohote de râs: „Împăratul e gol! Împăratul e gol!“ E posibil oare? Da, din păcate istorioara este o parabolă dureroasă care descrie cu exactitate societatea noastră „în plin progres“, după cum frumos se spune. Progres? Depinde ce înţelegem prin acesta! Privim cu dispreţ spre perioadele trecute ale istoriei şi ne fălim cu ce am realizat noi, trăitorii epocii moderne. Şi uităm că vremurile trecute n-au fost numai timpurile când unii cavaleri puşi pe harţă scoteau sabia şi se luptau pentru te miri ce, dar şi timpul când s-au clădit monumentele grandioase cu care omenirea se mândreşte. Oamenii se înghesuie să vadă catedrala din Köln, moscheea din Cordoba, mănăstirile cu picturi exterioare din Moldova, lumina miraculoasă de la Delfi, Acropole... Numele lui Homer, Meister Eckhart, Michelangelo sunt mereu prezente în conştiinţa noastră… Colecţiile patristice, îndreptar de viaţă pentru omenire, punte către acel Dincolo pe care-l râvnim sunt la fel de actuale şi astăzi… În schimb, n-am auzit de nimeni care să facă un drum la Frankfurt numai pentru a admira înfiorat clădirea cu zeci de etaje a Băncii Germaniei. Am uitat că pe muntele Sinai s-au împărtăşit omenirii comandamente pe care trebuie să le respectăm. Stă scris în ele să nu ne împovărăm sufletele cu necinste, minciună, răutate, egoism. Şi am uitat că pe Golgota, Însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a rugat: „Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac!“. Că această rugăminte, uitarea absolută de Sine, izvorâtă dintr-o dragoste infinită, ne obligă să răspundem după puterile noastre omeneşti, imperfecte, dar aspirând la îmbunătăţirea lor continuă. Am uitat că viţelul de aur a putut fi prăvălit într-o clipă. Şi am început cu uşurătate să ridicăm alţi şi alţi viţei de aur, la fel de uşor de dărâmat, măgulindu-ne cu orbirea noastră, cu inconştienţa noastră, cu aroganţa noastră ridicolă. Aidoma împăratului, ne plimbăm îmbrăcaţi în haine care nu sunt decât goliciunea noastră, încântându-ne cu gândul că toţi ne admiră, că în sfârşit dovedim originalitate, modernitate. Şi trecem cu uşurinţă peste faptul că de fapt nu dovedim nimic, decât o lipsă totală de conţinut al gândirii, al simţirii, al omeniei, care ar trebui să fie atributul nostru fundamental. Copiem cu voluptate ceea ce ni se pare că este occidentul, superficialitatea, vulgaritatea, lipsa de idei şi de inspiraţie. Uităm că Occidentul înseamnă mai ales Dante, Beethoven, Thomas More, Pasteur şi Max Planck, înseamnă seriozitate, respectarea cuvântului dat, punctualitate. Şi din păcate nu încercăm să înţelegem că purtăm haine care nu ascund goliciunea şi care nu reprezintă acest occident. Am citit câteva tomuleţe de scandal şi promiscuitate şi conchidem că asta înseamnă a fi european ( termenul cel mai la modă astăzi). Şi nu pătrundem în realitatea plină de gravitate a acestei Europe, persistând în seriozitatea ei, credincioasă moştenirii ei, lucidităţii ei de civilizaţie de tip creştin în care-şi are rădăcinile, care a crescut odată cu ea şi care a format-o, i-a dat legile de bază, structurând-o definitiv, oricât ar încerca unii şi alţii să o desfiinţeze. Uităm că ea se compune dintr-un ansamblu de identităţi şi tradiţii, contribuţie necesară a fiecărui popor. Americanul Richard Flemming a declarat că toată ştiinţa pe care omenirea o flutură astăzi ca pe un stindard nu poate explica miracolul lumii, al frumuseţii, al bucuriei. Nu e singurul. Devine din ce în ce mai evident că, pe lângă maşini de spălat, computere şi ultimele tipuri de automobile, progresul înseamnă înţelegerea realităţii în toată complexitatea ei, a unei realităţi dincolo de cea văzută, a realităţii minunilor, pe care le trăim zilnic, încăpăţânându-ne în orbirea noastră. Progresul înseamnă a lua viaţa în serios, respectul pentru ceilalţi, pentru tine însuţi, convingerea că nu poţi călca în picioare cele mai elementare reguli, cea mai elementară decenţă, peste care nu se poate trece. Că a fi om înseamnă a trăi pe un plan al existenţei care obligă. Şi continuăm să ne plimbăm inconştienţi în goliciunea noastră, pe care hainele, care de fapt nu există, n-au cum s-o ascundă, până când un copil va striga, întocmai ca în poveste: „Împăratul e gol! Nu vedeţi că împăratul e gol?“