Halatul alb

De câteva zile, prime-time-ul TV e deţinut de tragedia bebeluşilor din maternitatea Giuleşti. Încă un prilej de a face rating prin campanii care mai de care mai zgomotoase ori mai fosforescente, dar şi conjunctură în care, prin eşantioane de informare promptă şi obiectivă şi prin formare de opinie, presa se afirmă ca putere într-un stat, altfel, văduvit de putere, declarat de unii deja furat.

Am fost impresionaţi de profesionalismul intervenţiei echipelor speciale după dezastru. Cu atât mai puternică e indignarea vizavi de faptul că înainte de a se produce catastrofa nu s-a acţionat la fel. Reacţia primară, subcorticală, e să punem un om la zid şi să aruncăm piatra. Cu o mână de creier însă, realizăm că, departe de a ne aroga roluri mesianice, vorbim şi de o responsabilitate nu colectivă, dar a fiecăruia dintre noi. Nu directă, e adevărat, nu egală, nu otova. Ci la nivel de mentalitate. O ţară în care bebeluşii ard de vii într-un aşezământ spitalicesc de stat e nu un loc blestemat, ci un loc maculat prin atitudinile şi comportamentele fiecăruia dintre locuitorii săi. Fiecare dintre noi facem ca ţara asta să fie aşa cum e. Aşa că putem privi în oglindă: fiecare vede un deficit de educaţie civică şi de implicare cetăţenească. Ce are una cu alta, poate fi o întrebare. Structurile decidente sunt mobilate tot cu oameni, iar dintre aceştia, unii sunt numiţi, dar alţii sunt aleşi. Într-o ţară în care morţii votează negru pe alb, nu e de mirare că nou-născuţii îşi pierd viaţa în chiar spaţiile menite să le-o protejeze. Înainte de a arunca întreaga vină pe nefericita femeie care nu s-a aflat la locul unde trebuia să se afle, să admitem cinstit de câte ori fiecare dintre noi ne încăpăţânăm să rămânem pironiţi în locuri în care n-avem ce căuta, când am avea treabă în altă parte. Înainte de a arăta cu degetul către tortul de Sfântă Mărie, să mărturisim că de mult, nici măcar la ţară, nemaivorbind de oraş, nu mai ştim sărbători, nu mai ştim respecta duhul zilelor sfinte, denaturându-le sensul şi nesesizând că aşa ne mai pierdem câte puţin din legătura, şi-aşa şubredă, cu sinele nostru profund. În sfârşit, dar de maximă importanţă, înainte de a murdări imaginea unei bresle, să ne gândim cât se poate cere şi cât nu, în prezent, de la lucrătorii din "sistemul" sanitar românesc. Cu ghilimele, căci exigenţele conceptului nu se mai potrivesc de mult realităţii. Ce se poate face într-un domeniu subfinanţat, în care autoritatea e disipată în comitete şi comiţii ca în momente-cheie să fie pasată precum cartoful fierbinte, dotările lasă de dorit, posturile sunt puţine şi se ocupă greu, iar salariile sunt sub demnitatea celor care şi-au ales profesia de a salva vieţi? Într-o discuţie recentă cu un medic, am aflat, incredibil, că un rezident primeşte o remuneraţie sub 1.000 de lei, că printre "atribuţiile" nescrise în fişa postului dar asumate de mulţi medici se numără aceea de a cumpăra din bugetul personal materiale necesare pentru desfăşurarea activităţii, că printre "riscurile meseriei" se bifează în dese ocazii acelea de a fi insultaţi, sfidaţi, bănuiţi de rea-credinţă, trataţi "ca nişte infractori" (cuvintele aparţin interlocutorului de care am amintit)... Colac peste pupăză, vin cei de sus şi ne anunţă că pregătesc o lege care "să interzică" (în formularea iniţială) sau "să reglementeze" (într-o nuanţare ulterioară) practicarea medicinei şi la stat, şi în mediul privat. Cei în care s-ar lovi sunt, desigur, tot cetăţenii: e lesne de anticipat. Bolnavul de rând nu ar mai ajunge să deschidă uşa unui specialist fiindcă nu ar avea banii necesari: frumoasă gândire! Dincolo de diminuarea prestigiului halatului alb, pe care atât de înverşunat guvernanţii îl vor negru, rămâne problema mentalităţii. Cei cocoţaţi în scaunele puterii, lipsiţi de vocaţia omului de stat, nu realizează că Sănătatea nu înseamnă o gură flămândă deschisă în faţa prăjiturii bugetului. Orbi, aceştia nu văd semnificaţiile indicilor demografici. Le vor vedea odraslele lor, peste generaţii.