Harismele, între lacrimi și sfinți...

Fără îndoială, lumea are nevoie de sfințenie pentru că ­Dumnezeu este sfânt, prin excelență, iar pe cale de consecință, fiind creația Lui, avem imprimată în noi aspirația spre sfințenie. Am auzit, nu de puține ori, că nu ne putem împărtăși de sfințenie, căci doar Dumnezeu este sfânt și, ca atare, ar trebui să ne mulțumim și să ne străduim în a fi mai buni, ca program al unei etici secularizate. Ei bine, dar imperativul „Fiți sfinți, căci sfânt sunt Eu, Domnul” (Lev. 19-2)? Pare-se că este mai presus de posibilitate. Pare-se că Dumnezeu vede certitudinea unei bune ființări, reale și ontologice în făpturile create, nicidecum trimiterea ei pe un drum imposibil de realizat. Mai apoi, Pavel definește pe toți creștinii sfinți, iar Petru numește pe creștini neam sfânt. În fine, nu ne pierdem în etimologii, dar Dumnezeu se prezintă ca izvor al sfințirii, cu precădere în Vechiul Testament, unde o anume intermitență a Duhului, lucrarea Duhului „tranzitează” puterea lui Samson, „investind” înțelepciunea lui  Solomon, „fecundând” blândețile lui Moise sau „germinând” răbdarea lui Iov.

Prin aceste intervenții cincizecimice, vechi-testamentare, se anticipează și se permanentizează activitatea Duhului, ca Persoană, în Noul Testament, dar prin Hristos, întrucât „El ne ia în Sine în starea Sa de jertfă adusă lui Dumnezeu și întrucât ne insuflă aceeași stare de jertfă, sau de autotranscendere, sau de fidelitate totală față de Dumnezeu, în care se află El Însuși”, arată Sfântul Chiril de Alexandria. Ca atare, toți avem acces la sfințenie, pentru că Fiul lui Dumnezeu Fiu al Omului se face, unde firea dumnezeiască este unită cu firea Sa omenească, astfel încât slăbiciunea noastră umană capătă ajutor și putere din unirea noastră cu Hristos, mai ales prin Taina Euharistiei, unde în fragilitatea Pâinii se ascunde măreția Lui. Și acest tip de prezență este posibil prin adierea ­Duhului, prin trimiterea Lui în lume, de către Tatăl.

 Împărtășindu-ne cu Hristos, care ne iubește și ne vindecă de slăbiciunile noastre, învățăm și noi, la rândul nostru, să-i iubim pe ceilalți, în slăbiciunile lor. Ca atare, creștinismul vorbește și definește omul îndumnezeit - sfântul - ca „o matriță a lui Hristos”, care Îl descoperă pe Hristos în ochii oamenilor. Ei înșiși îl „descoperă pe Dumnezeu în forma umană, pe Dumnezeu înomenit”, arată părintele Stăniloae. De ce? Pentru ca să ne învețe și pe noi „datoria sfințirii”, fidelitatea față de Dumnezeu și față de semenii noștri. Harismele, ca daruri duhovnicești ale Duhului Sfânt, sunt protejate cu haina smereniei.  Nu întâmplător Paisie Aghioritul era conștient că acela care are aceste daruri mai degrabă să se teamă, decât să se ­mândrească cu ele. Și asta-i face deosebiți.

Predarea lor totală lui Dumnezeu i-au făcut pe unii sfinți mult mai sensibili la suferința umană, descoperind în ei înșiși harisma vindecărilor.  În fond, nu poți vindeca dacă nu ai puterea de a-i iubi pe semenii tăi încercați. Harisma prorociei? Sfântul a biruit timpul fiind prezent în timp. El „vede” în avans! Harisma discernământului și a străvederii? Gheron Iosif Isihastul o făcea cu înștiințare de la Dumnezeu: „Sare, fiilor, e trebuință de sare”! Prietenia cu animalele sălbatice? Iată depășirea legilor firii de care Sfântul Antonie cel Mare se lasă purtat de crocodil în trecerea Nilului, iar mormântul Mariei Egipteanca este săpat de leu. Aceste harisme nu sunt daruri discreționar date de Dumnezeu, în mod arbitrar, ci au legătură cu starea și lucrarea primitorului acestor harisme. Astfel de minuni nu sunt doar criterii ale credinței, ci și condiții pentru sporirea în ea. Iar dacă aceste harisme se răresc sau dispar? Invalidează credința? Nu cred. De ce? Pentru că mai există un dar... Darul lacrimilor care „mijlocesc între plânsul veșnic al pedepsei și bucuria veșnică a mântuirii, între păcat și iertare”, căci ele „căzând, ne înalță, curgând, ne întăresc”!