Hazardul moral şi salvarea

Jim Rogers este un domn care locuieşte în Singapore. Acum 30 de ani a înfiinţat un fond de investiţii împreună cu George Soros, care a făcut un profit de 4200% în 10 ani. Acum 20 de ani s-a retras din afaceri şi a călătorit prin lume, a predat finanţe la universităţi de prestigiu şi s-a jucat de-a analistul financiar. Într-un interviu foarte recent a declarat că, în condiţiile actualei crize, cel mai bun lucru care ar trebui făcut este să desfiinţăm Banca Mondială şi FMI-ul. Totodată, critică foarte vehement politica Băncii Centrale americane pe care o vede ca fiind principalul responsabil pentru criza financiară globală. Argumentul său este foarte simplu şi familiar urechilor româneşti, pe scurt el aplică zicala „pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti“ sistemului financiar american care, în loc să sancţioneze politicile dezastruoase ale băncilor americane, nu au făcut altceva decât să îi „salveze pe prietenii lor şi acum noi toţi trebuie să plătim pentru asta“.

Această teorie nu este nouă, o serie importantă de mari investitori şi susţinători ai capitalismului au declarat că, salvând băncile falimentare, organismele financiare nu fac decât să creeze un „hazard moral“ care va împinge din ce în ce mai multe bănci să îşi asume riscuri din ce în ce mai mari pentru că observă că sistemul nu te lasă să te prăbuşeşti chiar dacă faci greşeli. Tocmai aici este miezul problemei, pentru că toate planurile de salvare a economiilor naţionale sau mondiale nu fac altceva decât să pompeze şi mai mulţi bani în structuri deja ineficiente şi falimentare. Pe termen scurt poate va merge, pe termen lung, însă, dezastrul va fi şi mai mare. Vă întrebaţi ce relevanţă are acest lucru pentru noi, de vreme ce toate aceste decizii se iau dincolo de puterile noastre de a le influenţa. Relevanţa este însă foarte mare pentru că ea arată un anumit mod de gândire foarte răspândit în societatea contemporană, în care ataşamentul faţă de lucrurile materiale este camuflat în ataşamentul faţă de oameni. Planurile de salvare ale economiei pornesc de la premisa declarată că vor să salveze viaţa oamenilor care vor fi afectaţi de criză. Pentru asta sistemul trebuie să funcţioneze chiar dacă este prost. Aşa cum este el, are grijă de oameni şi le dă slujbe. De fapt, nu slujbele celor de jos sunt problema, ci profiturile celor de sus şi mai ales un stil de viaţă în care se cheltuieşte fără să se întrebe dacă merită sau nu să se facă acele cheltuieli. Regula capitalismului, foarte dură pentru mulţi, este simplă: cine greşeşte plăteşte şi dă faliment. Această regulă îi face pe oameni prudenţi şi asigură viabilitatea sistemului. Regula carităţii şi a solidarităţii este de a-l ajuta pe semenul tău în faţa greutăţilor care îi pun viaţa în pericol. Atenţie însă la cine se referă aceste reguli. Prima se referă la om ca agent economic, a doua la om ca fiinţă umană aflată în pericol. Un agent economic poate fi eficient sau nu, nu este o tragedie dacă, ineficient fiind într-o activitate economică, va fi nevoit să o schimbe pentru a-şi câştiga existenţa. Un om care nu are cele necesare vieţii şi nu poate schimba nimic în aşa fel încât să le poată obţine trebuie ajutat. Dar tocmai asta este distincţia dintre aplicarea unui principiu sau al altuia, unii se pot schimba, alţii nu. Principiul trebuie aplicat celor care nu se pot schimba, nu din vina lor. Dar dacă, din vina ta, ai ajuns la faliment şi din vina ta nu te schimbi, atunci cel mai rău lucru pentru tine şi pentru ceilalţi este ca altcineva să continue să îţi subvenţioneze modul de viaţă care produce atâtea consecinţe negative altora care nu au chiar nici o vină şi care depind în totalitate de deciziile tale. Ca şi în viaţă, nu poţi pretinde un cec în alb la nesfârşit pentru greşelile tale. Dacă nu te schimbi acum, când e clar că lucrurile nu sunt în regulă, de ce te-ai schimba după ce criza a trecut? Nu este greu pentru oameni ca acum să îşi schimbe obiceiul de a trăi pe banii pe care nu îi au. Dar, dacă vor fi ajutaţi să nu o facă, tare mă tem că vom ajunge într-o situaţie în care să nu mai existe chiar nici o ieşire.