Hoţul și profesoara
Cum trebuie să ne comportăm în situaţii critice cu cei care vor să ne facă rău? În primul rând, putem să plecăm din faţa lor. Dar ce facem atunci când această posibilitate nu există? Nu ne rămâne decât să fim atenţi la respectivele persoane şi, de ce nu, să ne punem în locul lor. Aşa recomandă psihologii. Dacă vom face astfel, avem şanse reale de a găsi soluţia potrivită la problema pe care o întâmpinăm.
A escalada conflictul pentru a demonstra că noi avem dreptate, că tratamentul acordat nouă de celălalt este inacceptabil reprezintă o abordare total neinspirată a situaţiei. Răbdarea, inteligenţa şi atenţia sunt cele care nu trebuie să ne lipsească în acele momente grele.
Povestea de astăzi ne pune în faţă două personaje, o profesoară de psihologie şi un hoţ care-i sparge casa. Care dintre ei va reuşi să-l domine pe celălalt?
Într-o noapte, pe când se întorcea acasă de la meditaţii, o profesoară de psihologie a descoperit că uşa apartamentului său era descuiată. Era sigură că închisese casa înainte de a pleca. Aşa că femeia începu să tremure şi să respire sacadat. Inima i-o luase teribil la goană. Da, era victima unui furt.
A intrat în casă cu următorul îndemn în minte: „Înfruntă-ţi frica!”. Hoţul, un bărbat tânăr, prins în fapt, a fost cuprins şi el de panică. Profesoara era complet pierdută. Nu ştia ce avea să se întâmple cu ea în clipele ce urmau. Însă în cap i-au răsunat următoarele cuvinte: „Pune-te în locul lui”. După care i-a spus intrusului: „Trebuie să fii în mare dificultate pentru a vrea să iei din averea cuiva. Vino, aşază-te pe scaun. Vreau să bem împreună o cafea. Poate există căi prin care să te pot ajuta”.
Hoţul nu ştia cum să reacţioneze. Era şi el la fel de speriat ca şi gazda, poate chiar mai mult. Se aşeză şi începu să povestească. Şomer, cu o familie numeroasă de întreţinut, era disperat să le asigure hrană şi îmbrăcăminte copiilor lui.
Pe măsură ce vorbeau, spărgătorul devenea din ce în ce mai puţin fioros. Avea propriile lui temeri şi griji, era un om vulnerabil, la fel ca toţi oamenii. Dar în ciuda destăinuirilor bărbatului, profesoarei tot îi era teamă de el. Simţea furie gândindu-se că hoţul venise să o prade de puţinele lucruri pe care le avea. De ce i-ar permite jaful? Nu era mai bine să anunţe poliţia sau să facă zgomot pentru a alerta vecinii? Cu greu nu cedă impulsurilor de moment. Îşi aduse aminte de ceea ce le spunea studenţilor ei, despre detaşarea de cele materiale, despre compasiunea faţă de cei săraci. Aşa că, după ce îşi termină cafeaua, adună hainele, păturile, alimentele pe care le găsi prin frigider, luă toţi banii pe care-i avea în casă şi le înghesui pe toate în braţele hoţului. „Ia, te rog, astea pentru familia ta!”
Bărbatul făcu cum îi spusese femeia, dar pe când cobora scara blocului începu să se simtă vinovat. E uşor să iei lucruri de la cineva pe care nu-l cunoşti. Dar el acum, că o cunoscuse pe profesoară, se simţea ca şi cum ar fi furat de la un prieten.
„Nu aşa vreau să trăiesc”, se gândi hoţul în sinea sa. Se întoarse înapoi la apartamentul jefuit de curând şi lăsă fără zgomot pe treptele din faţa uşii bunurile luate. Trebuia să găsească alte moduri în care să-şi întreţină familia.
De partea cealaltă a uşii, profesoara stătea pe pat şi nu putea deloc să adoarmă. Nu era din pricină că nu avea cu ce să se învelească. Nu. Trăia un sentiment de linişte interioară şi de fericire. Absorbită de ceea ce se petrecea în sufletul ei, se gândi: „Aş fi vrut să-i dau sărmanului om mai mult. Aş fi vrut să-i împărtăşesc ceea ce trăiesc eu acum.