Hrana pentru suflet în cartea românească veche

Prefeţele cărţilor religioase româneşti din secolele XVII-XVIII cuprind numeroase îndemnuri despre importanţa deprinderilor moral-religioase încă din tinereţe şi despre deşertăciunea celor lumeşti. Prin cartea religioasă tipărită, ierarhii şi cărturarii au procurat neamului românesc "hrana sufletească".

Cărturarii români, urmând învăţăturii Sfintei Scripturi - "din tinereţile tale alege învăţătura şi până la cărunteţile tale vei afla înţelepciune, căci cu lucrarea ei puţin te vei osteni şi curând vei mânca roadele ei" (Isus Sirah, cap. 6, 18, 20) - au inserat în prefeţele cărţilor religioase româneşti numeroase îndemnuri către deprinderea obiceiurilor moral-religioase încă din tinereţe. "Nemulu omenescu cătră ce va fi plecatu dinu tinereţile loru a să învăţa în cântări sau în meşteşuguri, numai cu aceia rămânu învăţate până la putrede şi vechi bătrâneţe, ca adeseori silindu-să cu învăţăturile să înţălăneşti în firea omului ca unu năravu cu putere. Pentru aceia să cade, pravoslavnice, să te păzeşti ca să nu te deprinzi cu spurcate vorbe sau cu graiuri de ruşine sau multu vorbitoriu cu cele deşarte că aceste săntu păgubire de suflete, daru nici la cele zădarnice înblări să nu te zăboveşti ca să nu-ţi pierzi sămânţa cuvântului lui Dumnezeu ce ai sămănatu în brazdele inimii tale pravoslavnice. Plata învăţăturii vei ave dela ochiulu celu ce vede inimile tuturoru, că ostenele cele duhovniceşti să trimitu în susu şi pătrunde ceriurile. Şi de acolo nu să voru întoarce în zădaru, ci îi pogoară daruri şi-i înţălepţeşte minte şi înfrămseţază sufletulu şi inima îi îndulceşte, dela însuşi izvorulu înţălepciunii vei căştiga şi viiaţa ce vecinică îţi voescu" (Catavasier, Iaşi, 1792). "Bogăţiile şi desfătarea lumii nu iaste altu cevaşu fără numai umbre" În societatea românească, concepţia de viaţă era profund creştină. Esenţa acestei conepţii o constituia conştiinţa faptului că omul "iaste făcut de Dumnezeu îndoit, de suflet nemuritoriu şi de trup simţitoriu", de aceea şi credinţa că viaţa pământească nu este decât o pregătire pentru viaţa cea veşnică şi că toate cele lumeşti sunt trecătoare. "Cele trupeşti sântu peritoare şi în ţărână să săvârşăscu şi mai puţină grijă să cade să avemu pentru dânsele. Că bogăţiile şi desfătarea lumii nu iaste altu cevaşu fără numai umbre, plăzmuirii, bunătăţi mincinoase şi răotăţi adevărate, care nu aducu altă fără numai nenorociri şi dureri şi ce mai mare vrednicie şi norocire a lumii iaste însoţită cu scârbe şi cu suspinări, iară pentru cele netrupeşti, precumu iaste nemuritoriului sufletu şi pentru nevăzutele bunătăţi ce sântu făgăduite noao să cade toată grija a o pune pentru aceste, că Dumnezeu ne-au ziditu pre noi ca să ne bucurămu de dânsulu, iară carele nu va socoti cumu că iaste făcutu pentru Dumnezeu îşu piarde fericire sa şi să păgubeşte pre sine. Pentru că fieşte care lucru iaste făcutu de la Dumnezeu pentru oare care săvârşitu, precumu iaste foculu ca să încălzască soarele să lumineze şi altele aşijderea şi omulu care s-au făcutu pentru Dumnezeu de nu să va osteni ca să căştige acelu mai adevăratu săvârşitu pentru care s-au ziditu, adecă pre Dumnezeu, în deşărtu şi fără nici unu folosu se osteneşte" (Penticostar, Iaşi, 1753). "Fără de ajutoriulu lui Dumnezeu, nu poate omulu a face nici o bunătate" Într-o societate care era bazată pe inegalităţi şi privilegii, moartea este singura care face dreptate. În faţa ei toţi sunt egali, toţi sunt aduşi indiferent de stare sau de categoria lor socială, iar această idee a egalităţii în faţa morţii era adânc înrădăcinată în mentalitatea românilor. După moarte rămâne doar sufletul, care în faţa lui Dumnezeu trebuie să fie curăţit de orice patimă. "Nu s-au îndestulatu Dumnezeiasca Pronie pentru că au făcutu a să naşte omulu, ci cunoscându cumu că nu să va păzi în multă vreme sănătosu, s-au silitu asemene spre a-i găti mai înnainte doftorii la materii, la buruieni şi la altele. Nu s-au îndestulatu pentru că au făcutu a să naşte omulu a doaoră în sfântu Botez, ci văzându neputinţele cele adese în care elu vre căde păcătuindu, au rânduitu o doftorie care iaste desăvârşitu tămăduitoare tuturoru boalelor, tămăduindu toate ranele. Ca bae de mântuire a cinstitului sânge a lui Hs, izvoru deşchisu casii lui Davidu spre spălare păcătoşiloru. Aciastă bae iaste ispovedanie, unu dinu cele şapte Taine a Bisericii, la care prinu ertare Preotului să iarte păcatele păcătosului ce au făcutu după botezu" (Ibidem). Viaţa omului nu poate fi concepută în afara lui Dumnezeu. În predoslovia "Cărţii de învăţătură" a mitropolitului Varlaam, apărută la Iaşi, în 1643, în cel mai pur spirit creştin se arată că omul este creat "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu": "Numai amărâtul om e făcut pre obrazul şi pre chipul tvoreţului - făcătorului - său, cu minte şi cu grai de la dânsul cinstit domn". Legătura omului cu Dumnezeu se realizează numai prin rugăciune. Ea este cea care îl ajută pe om în toate strădaniile omeneşti. "Nu iaste alta faptă bună mai înnaltă de câtu rugăciunea. Sfânta rugăciune numai singură uneşte, numai singură înpreunează pre omu cu Dumnezeu şi asemene pre Dumnezeu cu omulu. Câtă nevoe şi trebuinţă are omulu de ajutoriulu lui Dumnezeu, atâta asemene are trebuinţă şi de rugăciune, care pricinuiaşte ajutoriulu lui Dumnezeu, fiindu că fără de ajutoriulu lui Dumnezeu nu poate omulu a face nici o bunătate" (Antologhion, Iaşi, 1806). Sufletul înfloreşte prin cuvântul lui Dumnezeu În "Octoihul" de la Bucureşti, din 1774, este evidenţiată importanţa cuvântului lui Dumnezeu în viaţa omului: "În lume aciasta nu e nimica mai puternicu, nimica mai tare, o cetitori pravoslavnici, decâtu cuvântulu lui Dumnezeu. Sufletulu, carele înfloreşte prinu cuvântulu lui Dumnezeu şi rodeşte flori şi roduri sufleteşti şi vrednice de jătniţele cele Dumnezeieşti ale Împărăţiei Ceriurilor, rodeşte roduri: înfrânare, curăţeniia, fecioriia, psârdia şi râvna cătră cele Dumnezeieşti ale blagocestiei, dragoste, milosteniia, blândeţele, smerenia, iubire de Dumnezeu, iubire de streini şi de săraci şi unu cuvântulu cele Dumnezeescu să naşte şi izvoraşte". De asemenea, în Biblia de la 1688, cuvântul lui Dumnezeu este asemănat cu o "apă vie care stinge aţâţare poftii cei spurcate sau pâine vieţii care mâncându-o sufletul lepădă stricăciune morţii, au vin dulce care pică în inimile celor ce-l beu bucuriile raiului, au luminătoriu care ne lumineză să nu ne poticnimu înblându în noapte deşărtării cei lumeşti, au sabie care junghie inima bălaurului celui viclen, au povăză de focu cu care ne apărămu de săgeţile cele aprinse cu focu ale Satanii, au piatră întărită preste care ne stau neclintite duhovniceştile zidiri, au chiae care ne deşchide visteriia dumnezăeştii fericiri, au canonu care ne astâmpără necazurile lumii aceştiia, au iarba care ne vindecă toate vătămăturile cele sufleteşti sau carulu credinţei asupra căruia ca nişte biruitori vom să întrăm în raiu, sau mai desăvârşit piatra ce de multu preţu ce să zice cărbune, care ne-au pusu dragoste lui Dumnezeu, ca unu semnu ca să ne cunoaştem că suntem ai Lui. Cu aceste şi cu altele asemene de să şi tâlcuiaşte cuvântulu lui Dumnezeu" (Biblia, Bucureşti, 1688). Prin tipărirea de carte de cult s-a dorit zidirea sufletească a românilor, întărirea credinţei ortodoxe şi determinarea "cetitorului" de a împlini învăţăturile moral-spirituale, precum se arată în "Chyriacodromionul" tipărit la Bucureşti, în 1801: "Pre voi părinteşte vă sfătuimu ca priimindu-lu pre acesta cu bucurie să vă îndeletniciţi întru dânsulu totudeuna ca să cunoaşteţi care iaste voia lui Dumnezeu ce bună şi bine plăcută, şi după scopulu aceluia să vă îndreptaţi viaţa voastră, necheltuindu-vă vreme îndeşărtu la cele nefolositoare, fiindu că veţi să daţi cuvântu pentru aciastă piiardere a vremii în zadaru, ci toate făcându pentru viaţa ceia ce va să fie, pre care să fie a o dobândi noi toţi întru Iisus Hristos, Domnulu nostru, alu căruia daru şi mila să fie cu voi cu toţi". " Să cunoaşteţi care iaste voia lui Dumnezeu ce bună şi bine plăcută, şi după scopul aceluia să vă îndreptaţi viaţa voastră, necheltuindu-vă vreme îndeşărtu la cele nefolositoare" ("Chyriacodromionul", Bucureşti, 1801).