Hristos cel înviat - izvorul vieţii creştine

Duminica a doua după Paşti (a Sfântului Apostol Toma)

[…] În Hristos cel înviat este viaţa dumnezeiască, pentru că în El e şi moartea omului luat în El însuşi şi amândouă acestea sunt active şi în noi. „Noi totdeauna purtăm în trup moartea lui Hristos, ca şi viaţa Lui să se arate în trupurile noastre” (2 Cor. 4, 10). Din pute­rea morţii, dar şi a Învierii Lui murim păcatului şi viem lui Dumnezeu. „Iar dacă Hristos locuieşte în voi, trupul vostru este mort pentru păcat... Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Hristos din morţi (deci şi Duhul lui Hristos, n.n.), locuieşte în voi,... vii va face şi trupurile voastre” (Rom. 8, 10-11).

Locuri ca acestea se pot înmulţi încă foarte mult. Conţinutul lor a fost făcut expli­cit în multe feluri de Sfinţii Părinţi. Acest conţinut se poate rezuma în următoarele: Trupul lui Hristos cel înviat este un trup ridicat la deplina transparenţă duhovnicească şi în această calitate s-a umplut de sfinţenie, de îndumnezeire, aflându-se aşa în faţa Tatălui. Dar această sfin­ţenie, transparenţă şi îndumnezeire ni se comunică şi nouă prin împăr­tăşire de trupul Său şi deci Învierea lui Hristos înseamnă nu numai o comuniune a Lui cu Tatăl, ci şi intrarea Lui în deplină comuniune cu noi, comuniune la început pentru noi virtuală, dar având să devină comuniune actualizată, prin sălăşluirea lui Hristos prin Duhul Său în fiinţa noastră.

Hristos şi trupul Său jertfit, iar prin aceasta sfinţit, pnevmatizat şi transparent pururea în faţa Tatălui, e ca un miros de bună mireasmă înaintea Lui, ară­tând prin aceasta deplina predare a Sa, ca om, Tatălui, deplina comuniune cu Tatăl în Duhul Sfânt. Acesta e sensul spiritual al expresiei „jertfă întru miros de bună mireasmă”, atât de des folosită de Sfântul Chiril din Alexandria.

Starea Lui de jertfă binemi­rositoare în faţa Tatălui e starea de completă predare Tatălui, ca opusă oricărei posibilităţi de afirmare de Sine a Sa ca om. E o stare destinată să fie izvorul unei stări asemănătoare în cei­lalţi oameni. De aceea, Hristos trebuie să Se afle permanent în această stare. Nicolae Cabasila zice: „Hristos S-a gândit să păstreze pe trup mărturia jertfei Sale şi să poarte pe El pururea urmele rănilor Sale dobândite în clipa răstignirii, vrând să arate prin aceasta că şi la venirea a doua oară în lumina orbitoare va fi pentru robii Săi acelaşi răstignit şi împuns, rănile acestea ţi­nând loc de podoabe împără­teşti”¹. Aceste răni nu sunt numai nişte amintiri, ci au o actualitate permanentă în Hristos. Dar ele sunt şi puterea Lui care iradiază în noi. El e într-o continuă predare a Sa Tatălui, ca izvor de moarte jertfelnică pentru orice om faţă de păcat, ca izvor din care fiecare se împăr­tă­şeşte de buna mireasmă a jertfei Lui spre a o înfăţişa Tatălui, ca opusă relei miresme a păcatului, a afirmării unei inde­pendenţe în plăcere şi mândrie. „Nu e nici o îndoială că păcatul este în noi o stare tristă şi rău mirositoare. Viaţa tristă şi rău mirositoare se transformă însă prin Hristos într-o bucurie. Prin credinţă, Hristos transmite omului buna mireasmă. Noi ne oferim prin Hristos lui Dum­nezeu, căci El este cel ce cură­ţeşte prin jertfa Sa pe păcătoşi şi spală spiritual pe cei ce se află în necurăţie. Prin Hristos ne oferim şi noi, prin El avem curajul, noi, cei necuraţi, să ne apropiem. Dar noi ne apropiem prin credinţă şi ne oferim Tatălui ca bună mireasmă numai dacă încetăm să existăm pentru noi, dacă avem în noi numai pe Hristos ca bună mi­reasmă spirituală”². Dar această stare de jertfă reală în care Se află El e şi o stare de compătimire reală cu noi, care ne pătrunde şi pe noi.

Cum se vede, sfinţenia ca transparenţă pnevmatică sau ca bună mireasmă, deci ca predare a lui Hristos ca om în faţa Tatălui, ne face părtaşi şi pe noi la ea, deci şi la dragostea Tatălui faţă de noi, realizând comuniunea noastră cu El. Aşa cum s-au urcat preoţii şi frun­taşii lui Israel cu Moise şi Aaron pe munte, aşa ne ridicăm şi noi la Tatăl, cu Hristos şi ajungem aproape de El, curăţindu-ne în sângele Lui, Care „Şi-a dat trupul întru miros de bună mireasmă”³. Căci prin Hristos „avem aducerea noastră la Tatăl şi am ajuns aproape de El”⁴. Am câştigat această inti­mitate cu Tatăl, pentru că am intrat într-o familiaritate cu Hristos, Fiul Lui. „Tatăl şi Dumnezeu îi învredniceşte de privire şi îi cunoaşte numai pe cei ce au o familiaritate duhov­ni­cească cu Fiul şi care s-au recunoscut prin Duhul în El şi s-au îmbogăţit prin El.”⁵ Ne învredniceşte pentru predarea lui Hristos, dar şi pentru compătimirea Fiului Său faţă de noi, stare în care rămâne El permanent. „Familiaritatea du­hov­nicească” cu Fiul înseamnă o unire cu Hristos prin Duhul, Care e o transparenţă a Lui pen­tru noi ca să ne facă şi pe noi transparenţi Lui, penetrându-ne în Euharistie de trupul Lui.

Pe măsură ce devenim şi noi transparenţi lui Hristos, El nu mai e o realitate obiectivă pentru noi, nici una subiectivă, ci El şi noi ne aflăm într-o unitate reală, dincolo de obiectivitate şi subiectivitate. El e în noi şi noi în El, fără să ne confundăm. În relaţia cu Hristos am depăşit subiectivitatea, ne aflăm în Hristos ca în realitatea cea mai obiectivă, dar şi cea mai subiectivă. Această transparenţă trupească înseamnă şi o transparenţă sufletească, şi prin amândouă se realizează transparenţa lui Hristos ca persoană, care înseamnă o mare sensibilitate şi iubire a Lui. Aceasta ne face şi pe noi sensibili faţă de El şi delicaţi între noi.

Prin Înviere, prin faptul că trupul Lui transparent, iradiant de iubire, ne penetrează, Însuşi El ne-a devenit propriu îm­preună cu sufletul şi cu dumne­zeirea din El. Iar noi, în­du­hov­nicindu-ne, am devenit proprii lui Hristos, întrucât ne-am des­chis Lui prin credinţă. „Hristos Se sălăşluieşte deplin  în noi prin împărtăşirea Duhului şi nu S-a împărţit, cum spune Pavel” (1 Cor. 1, 13)⁶. „Punându-Şi sân­gele pentru noi, a desfiinţat moartea şi a nimicit strică­ciunea; şi aşa ne face ai Săi, ca unii ce nu mai trăim viaţa noastră, ci mai degrabă viaţa Lui”⁷. La iubirea Lui, răspundem cu iubirea noastră, prin care renunţăm la noi, cum a renunţat El la Sine.

Cei ce sunt în această intimitate cu Fiul primesc prin Duhul o lărgime în viaţa şi cunoştinţa lor, din lărgimea vieţii Fiului ca om, înaintând spre statura spiri­tuală a lui Hristos: „Hristos ni Se dă nouă mort, înviat şi înălţat la cer, lărgind prin Duhul în chip spiritual inimile celor ce-L primesc”⁸. Viaţa lui Hristos a devenit viaţa noastră. Incoruptibilitatea trupului Său înviat lucrează în noi în vederea învierii noastre. Orizontul nostru s-a lărgit prin Hristos cel înviat, a depăşit orizontul feno­menelor fizice şi psihice care se repetă în fond, sfârşind în moarte. Legea ne închidea orizontul, lăsându-ne în afara comu­niunii cu Dumnezeu în Hristos. „Căci ne lărgim şi noi prin credinţă (prin încredere) şi iubire, dar numai înrădă­cinându-ne în Hristos. Pentru că legea era strâmtă şi mintea închinându-se la idoli era îngustă.”⁹ Cu Hristos, care a urcat prin Jertfă şi Înviere, urcăm şi noi la vârfurile cunoaşterii lui Dumnezeu şi ale vieţii dumnezeieşti prin curăţire de pati­mile egoiste. Acum privim cu faţa descoperită, prin transparenţa trupului lui Hristos, slava neplafonată şi veşnică la care s-a ridicat omul în El. Prin aceasta ea se oglindeşte şi în noi (2 Cor. 3, 18)¹⁰.

Dacă Fiul îi înfăţişează Tatălui buna mireasmă a omului predat cu totul Lui, şi odată cu El şi pe noi, nouă Fiul ne comunică nu numai puterea acestei bune miresme a predării, şi deci a renunţării la orice egoism, ci şi buna mireasmă a cu­noaşterii de Dumnezeu la care a ajuns prin aceasta omul în Hristos, sau buna mireasmă a cunoaşterii celei mai înalte de Dumnezeu prin umanitatea Lui Hristos. „Căci prin Sfinţii Apos­toli Domnul nostru Iisus Hristos ni S-a arătat ca miros de bună mireasmă a cunoaşterii lui Dumnezeu şi Tatăl.”¹¹

Slava ce o avem este una cu iradierea acestei bune miresme, dar este totodată iradierea Per­soanei unice divino-umane, pentru Care trupul nu-i o barieră. Căci, deşi trupul e prilejul trăirii comuniunii cu Persoana lui Hristos, uităm de trupul Lui, cum uităm şi de al nostru, cum spune Sfântul Apostol Pavel (2 Cor. 5, 16; 12, 2). Desigur, toate acestea sunt în mare măsură o virtualitate pentru aproape toţi credincioşii; dar o virtualitate reală, din care luăm puterea spre învierea noastră pentru viaţa viitoare. „Căci cele în Hris­tos sunt făptură nouă şi ne-am înnoit în El spre sfinţenie şi nestricăciune şi viaţă.”¹²

Hristos cel înviat este înce­putul creaţiei celei noi, pentru că ne cuprinde în starea jertfită şi înviată a trupului Său în mod actual pe toţi care credem nu numai prin comunitatea de natură ce o are cu noi, ci şi prin cuprinderea noastră personală în El şi prin petrecerea Lui în noi.

E de prisos să mai spunem că aceasta înseamnă şi o cuprin­dere a noastră în memoria Lui (virtual îi cuprinde şi pe cei ce nu cred în El). El prezintă în Sine Tatălui pe toţi cei ce cred în El, deci sunt alipiţi de El. Ei sunt văzuţi în El de Tatăl, dar îi are înscrişi şi în memoria Lui veşnică. Şi Tatăl îi vede înscrişi în memoria Lui. Totodată vede imprimat şi pe Hristos în ei, în starea Lui de jertfă şi de înviere.

În faţa lui Hristos îi vede pe toţi cei care cred în El, căci pe faţa Lui se reflectă gândul lui Hristos la fiecare, şi în faţa fiecărui credincios vede imprimat pe Hristos. Îl vede pe Hristos progresând în transformarea fiecărui credincios după chipul Lui până îl va aduce la starea Sa de înviere. În aceasta constă comuniunea progresivă a Tatălui cu toţi cei ce cred în Fiul Său. Astfel unindu-ne cu Sine, Hristos ne uneşte cu Tatăl. „A devenit departe, cu noi, pentru noi, pentru ca şi noi să ne facem împreună cu El şi în El aproape de Tatăl... Căci făcându-ne părtaşi la El prin Duhul, ne unim cu Dumnezeu şi Tatăl, prin El.”¹³

Prin trupul înviat al lui Hristos iradiază neîmpiedicată puterea Celui ce a făcut acest trup nestricăcios, conducând pe toţi cei ce se vor împărtăşi de El la înviere şi la nestricăciune, ba conducând întreaga creaţie la incoruptibilitate şi la transparenţă, adică la maxima transfigurare şi comunicabilitate între persoane prin Duhul şi la o totală personalizare a cosmosului, în Hristos şi în oameni; pentru că există o continuitate ontologică între materia trupului şi materia cosmosului. „Căci, după naşterea din trup, este frate acestora provenind din Adam, protopărintele în acest veac prezent; dar odată ce, prin înviere, trupul Său mort Şi l-a făcut duhovnicesc şi ni-l oferă nouă spre mâncare, sădeşte şi în noi prin el puterea vivificării spre învierea după moarte; prin aceasta ne-a devenit cauză a unei astfel de firi duhovniceşti în veacul viitor şi a unei stări nemuritoare şi incoruptibile a trupurilor noastre stricăcioase de acum... Căci pentru noi, pe care ne va învia în trupuri duhovniceşti, va restabili întru nestricăciune şi corpurile din jurul nostru, corespunzătoare ce­lor ce locuiesc, umblă, vieţuiesc şi petrec întru ele, pentru că şi creaţia însăşi se va elibera de robia stricăciunii, spre slava liber­tăţii fiilor lui Dumnezeu, Care S-a făcut om şi frate şi părinte al nostru şi spune: Iată Eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu.”¹⁴

Starea aceea va însemna o biruinţă a persoanelor şi a liber­tăţii lor asupra naturii care robeşte, o biruinţă a comuniunii lor, din comuniunea cu Per­soana divină, sau supremă, devenită şi Persoana umană elibe­rată, prin suportarea morţii de bunăvoie, de stăpânirea morţii, care e suprema tiranie a naturii învârtoşate, supremul duşman al persoanei sau al comuniunii interpersonale. Tot ce ne e dat acum ca natură se va personali­za, va sluji eternei comuniuni per­sonale. Slava împărătească a Persoanei supreme devenită şi Persoana umană va deveni slavă a tuturor celor ce se vor deschide Persoanei supreme şi centrale.

Prin toate se va vedea Per­soana supremă, prin toate se vor vedea persoanele între ele. Nu se va mai vedea o natură care face greu de sesizat persoana. Vom vedea „faţă către faţă” pe Dumnezeu, dar ne vom vedea „faţă către faţă” şi între noi, neacoperiţi nici de natura ma­nifestată în trebuinţe materiale, în slăbiciuni trupeşti, în boli, supusă morţii, nici de na­tura devenită exclusivistă prin tot felul de pasiuni. În veacul de acum, împărtăşindu-ne de Hristos, vestim moartea Lui, care rămâne şi în forma ei trupească în existenţa noastră, pentru a ne ajuta să o umplem şi să o transformăm spre folos prin moartea noastră faţă de egoism. „Dar când va veni în slava Tatălui, nu vom mai oferi mărturisirea cuvenită despre patima Lui, ci Îl vom cunoaşte în chip curat ca Dumnezeu „faţă către faţă”... Căci atunci nu-L vom mai cunoaşte din cele ce sunt ale omului, ci Îl vom cunoaşte din cele ce sunt ale lui Dumnezeu adevărat, fiind trecută iconomia prin care a devenit şi trup. Căci vor înceta, cum se cuvine, raţiunile întru­pării şi va intra o cunoştinţă mai mare şi ne va veni de la El o stră­lucire şi o vedere şi o în­ţe­legere a mântuirii celei întru slavă.”¹⁵

Trupul nu va înceta, dar el va fi transparent, încât vom vedea prin el nemijlocit pe Dumnezeu întru slavă, fiind totul îndu­hov­nicit, toţi şi toate vor aparţine tuturor, dincolo de împărţirea în subiectiv şi obiectiv, dincolo de lanţurile naturii, de lupta pasionată pentru a stăpâni natura şi pe ceilalţi văzuţi ca obiecte exterioare, de lupta fiecăruia pentru a se apăra de ceilalţi. Sin­gură învierea ne deschide pers­pectiva scăpării de fatalitatea naturii care duce la moarte, des­chide un plan demn de noi şi de năzuinţele noastre; iar odată cu aceasta, perspectiva unei tot mai adânci sensibilităţi şi deli­ca­teţi. Numai învierea ne va scă­pa de lupta greşită pentru a ne asigura o existenţă efemeră, cu preţul profitării de alţii, cu  preţul unor imaginare experienţe de împlinire prin plăceri, prin orgolioase şi găunoase reali­zări.

Numai perspectiva învierii ne dă puterea să ducem ade­vărata luptă cerută de ea: lupta împotriva pasiunilor, lupta pentru sensibilizare, pentru transparenţă, pentru comuniune, pentru asemănarea cu Hristos, puterea Celui care a înviat susţinându-ne pe această cale.

Preotul profesor Dumitru Stă­niloae, Teologia Dogmatică Or­to­doxă, vol. 2, Editura Insti­tu­tului Biblic şi de Misiune Or­todoxă, Bucureşti, 2010, pp. 181-189. (Titlul articolului şi sublinierile din text aparţin redacţiei)

 

Note:

¹ ‑Despre viaţa în Hristos, trad. rom. de Teodor Bo­dogae, Sibiu, 1946, p. 138.

² ‑Sfântul Chiril, Închinare în Duh şi Adevăr, XV, P.G. 68, col.  973.

³ ‑Idem, Glaphyra, P.G. 69, col. 517 C.

⁴ Ibidem, col. 507 C.

⁵ Ibidem, col. 332 D.

⁶ Ibidem, col. 425 A.

⁷ Ibidem, col. 437 B.

⁸ Ibidem, col. 242 A.

⁹ Ibidem, col. 240.

¹⁰ Ibidem, col. 233 D.

¹¹ Ibidem, col. 172.

¹² Ibidem, col. 172 B.

¹³ Ibidem, col. 517 A.

¹⁴ ‑Leonţiu de Bizanţ, Adv. Nest., libr. V, P.G., 1, col. 1744 D-1745 A.

¹⁵ ‑Sfântul Chiril al Ale­xandriei, Glaphyra, P.G. 69, col. 429.