Iartă-ne, Herta Müller!

Herta Müller a luat Premiul Nobel! Imediat ce vestea a fost preluată de presă, printr-un straniu efect de recul, România a început pregătirile de chermeză. Deşi, la noi, puţini i-au auzit numele până acum, cu toate că şi mai puţini i-au citit cărţile, decizia Academiei Suedeze de a acorda prestigioasa distincţie unei autoare de origine română a stârnit patriotismul în toţi: de la tabloidele care se dau de pomană la metrou şi până la revistele „elitiste“, numele Hertei Müller este prilej pentru meditaţii păşuniste, anamneze emfatice şi encomioane pe care diabeticii n-ar trebui să le citească. Am început deja să o batem pe umăr pe autoare: „E sora noastră, româncă de la noi!“.

Ca întotdeauna, românilor le scapă contextul. Dincolo de faptul, notoriu, că Herta Müller e scriitoare de limbă germană, dacă am fi puţin atenţi, ne-am gândi de două ori până să începem petrecerea întru exaltarea obârşiei ei româneşti. De ce? E adevărat, scriitoarea s-a născut în Banat, România. Asta e singura informaţie care, deşi neutră din toate punctele de vedere, ne-ar putea fi cumva „favorabilă“. În rest, ţara noastră are „meritul“ de a o fi persecutat, izgonit, condamnat, torturat psihic şi moral, îndepărtat şi, până acum, ignorat în mod sistematic. România e locul în care Herta Müller a suferit şi din care a fost alungată. Ne putem mândri cu asta?!? În altă ordine de idei, premiul Nobel pentru Literatură n-are nici o treabă cu originile unui scriitor. El se acordă pentru calitatea estetică a prozei sau poeziei autorului şi nu pentru faptele sale, oricât de nobile ar fi (există un Nobel şi pentru ele), nu pentru naşterea într-un anume loc al planetei şi nici pentru suferinţă. Or, s-a vorbit până acum despre tot, mai puţin despre „amănuntul“ esenţial: adică despre proza doamnei Müller. Discuţia despre valoarea ei literară a fost eludată ştiinţific. Evident, asta presupune timp de lectură, studiu, răbdare şi mult mai puţină vorbărie. Mai presupune, evident, şi ca opera să fie tradusă pre limba noastră. Dar noi nu avem timp de toate astea. Şi atunci? Nu-i falsă toată această paradă de vanitate indigenă? Nu suntem de plâns atunci când ne batem pe burtă şi chefuim pentru ceva ce nu ne aparţine şi pentru care nu avem nici un merit? Dar, de fapt, pentru ce motiv ne bucurăm atât? Care e substanţa fericirii noastre recente? Literatura se naşte în singurătate, prin efort intelectual şi imaginativ. Cel care inventează lumi noi printr-o alchimie care nouă ne scapă se autoclaustrează, aşa cum un faimos pictor olandez, înainte de a începe un tablou, trăgea draperiile pentru a vedea lucrurile în propria lumină. Nimic nu ne dă dreptul şi nu ne invită să luăm asupra noastră, indiferent ce sau cine am fi, meritele unui artist. Recunoaşterea de care se bucură acum Herta Müller nu i se datorează decât ei. Mai mult, pentru toate suferinţele care i-au fost provocate în România (iar asta nu mai e o întâmplare!), ar trebui să ne cerem iertare. Ar trebui să tăcem cu respect. Să facem câţiva paşi înapoi! Să primim vestea cu bucurile interiorizată! Să intrăm fiecare în camera de studiu, să luăm o carte, să o deschidem şi să citim. Să citim cărţile Hertei Müller! Acesta este omagiul adecvat adus unui laureat Nobel pentru Literatură. Fie că el (ea) s-a născut în România, SUA, Indonezia sau Germania.