Iaşiul, pe furate

Ravagiile pe care le-a făcut comunismul la noi în ţară se văd extrem de bine la Iaşi. Poate mai bine ca în Bucureşti, spaţiul fiind mai mic şi contrastele, deci, mai şocante.

Înconjurat de dealuri superbe, pe vârful cărora plutesc mănăstiri ca nişte baloane cu aer cald, Iaşiul a ajuns să arate mai degrabă a oraş muncitoresc, decât a oraş cultural. Blocuri trase la acelaşi indigo vechi ca în pusta bucureşteană, mahalale oribile, furnale şi hale abandonate şi mii de căutători prin gunoaie. Dacă stai pe lângă nişte habe de gunoi observi că nu pleacă bine unii şi apar alţii, scormonind aceleaşi putori, în căutarea a ceva ce n-au observat ceilalţi. Par o castă, o sectă, un grup oarecum elitist, iniţiat în gunoaiele oraşului. Ei ştiu ceva ce tu nu ştii: ce are valoare şi ce nu. Pe lângă biserici, mereu e mulţime de cerşetori - tuturor le este foame, asta-ţi aruncă prima dată - o rugă cu iz de minciună pe la colţuri. Dau după tine cu foamea lor ca şi c-un os uscat de vită, îi vezi că au mai multă energie ca tine şi nu ştii dacă să-i judeci sau nu. O fi energia voinţei de a trăi cu orice chip, încrâncenat, barbar, elementar, energia cu care se luptă un regn întreg de nefericiţi, o fi minciună şi de fapt au aceiaşi bani într-o lună ca tine, dar nefăcând nimic? Oricât i-ai hrăni, orice le-ai da, nu pleacă sătui şi fericiţi, ci pun la nesfârşit aceeaşi placă a lui Flămânzilă următorilor veniţi, descurajându-te să le mai dai orice sau, mai creştineşte zicând, încercându-ţi până la capăt dragostea. Laşi în plata Domnului aceste gânduri şi remarci câtă sluţenie a adus acestui oraş superb comunismul ateu. La o aruncătură de băţ de un monument sublim al arhitecturii bisericeşti, cum este Mănăstirea Trei Ierarhi - dantelărie fragedă şi caldă în piatra sortită nemuririi, de parcă un preaputernic Arhanghel a scris cu degetul rugăciuni în limba îngerească -, dai de cartiere pline de şomeri, foşti muncitori căzuţi din foşti ţărani aduşi acum câteva zeci de ani la oraş, să lucreze la CUG, combinatul oraşului. Erau vremurile când Ceauşescu luase drept model al dezvoltării industriale nici mai mult, nici mai puţin, decât imensa, milenara, imbatabila Chină. Jalnică imbecilitate ale cărei urmări le târâm şi astăzi după noi, ca pe-un membru amputat din care curge urâtul pentru totdeauna. Dar vezi şi petice din frumuseţea Iaşiului de altădată - zona Copou, case memoriale, cârciumi celebre unde se strângeau scriitorii unor vremuri pe care le gustăm din manuale. În Grădina Copou se aude la difuzoare un concert de pian, amprentat, din loc în loc, de recitarea câte unei poezii, nu de Eminescu. Astfel, poeţii se întâlnesc, lângă Teiul sprijinit cu drugi de fier, ca o legendă pe care nu o laşi să moară, povestind-o din neam în neam. Verdele Copoului s-a despărţit pentru o secundă şi, prin draperia ornată cu triluri de păsări, am putut întrezări, pe furate, Iaşiul de altădată.