Icoana Bunei Vestiri, cale spre mântuire
Erminiile privind programul iconografic al picturii din bisericile ortodoxe prevăd ca pe aripile Ușilor Împărătești ale catapetesmei să fie reprezentată scena Bunei Vestiri. Când ele se deschid, în timpul Sfintei Liturghii, scena e secționată în două, pe verticală, de o parte rămânând Arhanghelul Gavriil, iar de cealaltă Fecioara Maria primind cutremurată vestirea înfricoșătoarei misiuni la care era chemată de Dumnezeu. Prin închiderea ușilor, icoana se recompune în întregul ei.
Reflectând la acest detaliu, se desprind unele tainice înțelesuri. În primul rând - în contextul actului liturgic -, aceste uși ne separă fizic, dar ne și introduc spiritual pe noi, credincioșii prezenți la Sfânta Liturghie, în cel mai sacru loc dintr-o biserică: Sfântul Altar. Acolo se petrec toate sfintele și înfricoșătoarele Taine și sunt marcate simbolic punctele de foc ale traseului Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ: Peștera Nașterii (pe care o simbolizează Proscomidiarul și unde se pregătesc Cinstitele Daruri pentru Jertfa nesângeroasă a Mielului), Golgota și Crucea Răstignirii, precum și Mormântul Domnului (simbolizat de Sfânta Masă). Intrând și ieșind la momentele indicate în Liturghier, sacerdotul separă și reface de fiecare dată icoana Bunei Vestiri pentru ca noi, Biserica cea vie, să conștientizăm faptul că acest eveniment a separat acum două milenii Vechiul Legământ de Legământul cel Nou, prin Nașterea Fiului Omului din Fecioara Maria. „Întruparea reprezintă întâlnirea iubirii coborâte de la Dumnezeu cu iubirea care se înalță dinspre om. Dacă avem ceva de salvat în lume, nu este omul, în primul rând, ci iubirea lui Dumnezeu, căci El a iubit cel dintâi”, amintea teologul Paul Evdokimov. Și tocmai acest act sublim s-a petrecut în binecuvântatul pântece al Preacuratei Fecioare Maria. La Buna Vestire, „omul cuprinde Necuprinsul”, în timp ce la Nașterea Domnului „Necuprinsul Își face locaș în om”, sintetizează același Evdokimov. Așadar, născându-Se omenește, Cel zămislit dumnezeiește a pus început mântuirii făpturii umane căzute.
La deschiderea celor două aripi ale Ușilor Împărătești, fluidul mistic conținut în Taina Bunei Vestiri formulate de Arhanghelul Gavriil nu se întrerupe, legătura fiind păstrată și întărită mereu prin ieșirea și intrarea preotului cu Sfânta Evanghelie, cu Cinstitele Daruri, cu Sfânta Cruce și cu toate binecuvântările adresate și oferite astfel poporului. Ca un nevăzut arc voltaic, Trupul și Sângele Mântuitorului aflat în Sfântul Potir acționează între cele două fragmente ale icoanei Bunei Vestiri tot timpul cât părintele oferă credincioșilor Sfânta Euharistie. Între închinarea îngerului: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei... căci ai aflat har la Dumnezeu... iată vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus” și răspunsul Fecioarei Maria: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” se instalează - dumnezeiesc liant! - Hristos-Domnul, Jertfa nesângeroasă și mântuitoare. Reacția și cuvintele Elisabetei - purtând în pântece pe Sfântul Ioan Botezătorul - la vizita Fecioarei Maria: „A săltat pruncul în pântecele meu” - adeveresc spusele părintelui Dumitru Stăniloae că, prin sălășluirea în pântecele Mariei, Dumnezeu S-a aflat în „proximitate maximă” față de oameni. Cutremurătoare și nepătrunsă taină!
O tânără viitoare mamă mi-a mărturisit cândva, copleșită de bucurie și emoție, că pruncul pe care-l aștepta a dat primul semn în pântecele ei chiar într-o duminică, în timp ce se afla în biserică, la Sfânta Liturghie. Putem vorbi, cred, de o „Bună Vestire” pentru orice femeie care simte pentru prima dată semnalul viu şi concret al prezenței pruncului ei. Bătaia lui în pântecele mamei este anunțul prezenței unei vieți noi, este semnalul minunii și îl putem asocia cu bătaia de aripă a îngerului Domnului intrând în odaia Fecioarei Maria pentru a-i vesti marea binecuvântare.
Așa se face că Biserica noastră s-a gândit să o cinstească la praznicul Bunei Vestiri pe femeia creștină: mamă, soție, fiică, soră sau prietenă. Fiecare ipostază a femeii, din cele enumerate, poartă pecetea chipului Sfintei Fecioare Maria din clipa rostirii acelui „Fiat” („Fie”) cu reverberație cosmică și care avea să cunoască smerirea compensatorie și recuperatoare pentru păcatul protopărinților Adam și Eva. Astfel, cap de pod - maternitatea va oferi lăcașul în care binecuvântarea Duhului Sfânt va rodi viață și din care se vor despleti generații și generații de fii ai oamenilor.
Aș pune totuși un accent grav, gândindu-mă cu dragoste, dar cu o undă de tristețe, la cele care se află în mult fericita postură de viitoare sau de curând deja mame, amintindu-le câteva lucruri care par a fi din ce în ce mai adesea uitate, chiar sfidate de mentalitatea lumii noastre secularizate. Femeia și bărbatul, devenind un trup, zămislesc o ființă umană care, ca să nu fie un simplu individ din specia mamiferelor, trebuie să aibă suflet. Doar sufletul îl face pe om să fie după chipul lui Dumnezeu, Care îl sădește în noua făptură chiar din clipa zămislirii. A nu se confunda sufletul cu afectivitatea, tandrețea, nevoia de mângâiere - cu care sunt înzestrate deopotrivă făpturile necuvântătoare. Dar ele nu vor cunoaște niciodată tensiuni duhovnicești conștiente și apte de înălțarea spre Dumnezeu prin rugăciune sau alte gesturi și acte de manifestare a credinței în El.
Zămislirea umană cere de la orice femeie un acel „Fie mie” al Fecioarei Maria. Acceptul fiind dat nu bărbatului cu care s-a zămislit minunata făptură, ci Creatorului Însuși! Urmează momentul deopotrivă sfânt al aducerii pe lume a pruncului. „În dureri vei naște fii”, a auzit Eva - poate în liniștea unui amurg edenic - și se va fi cutremurat. Dumnezeu a proferat, oare, un blestem?! Aparent, da, cuvintele Creatorului sună într-adevăr sibilinic, chiar înfricoșător. Dar ele ascund de fapt o copleșitoare binecuvântare. Durerile nașterii sunt izbăvitoare de păcatul strămoșesc, iar rezultanta este expresia sublimă a iubirii dumnezeiești, semnul că Dumnezeu a mai voit, chiar și după călcarea poruncii, înmulțirea neamului omenesc! Este, dacă vreți, confirmarea cuvintelor Cuvântului rostite îndată după creaţie.
Mai mult decât atât: în marea Sa iubire, Tatăl ceresc a decis să ofere omenirii căzute o a doua șansă, de întoarcere la Edenul pierdut, adică la iertare și mântuire. Pentru aceasta avea să trimită lumii un Mântuitor, pe Însuși Fiul Său, Care, iată, avea să Se nască - vă veți grăbi să ziceți: tot din femeie!? Aici ne poticnim în propriul raționament pur omenesc, limitat, nefiind în stare a înțelege cele scrise în Sfânta Scriptură și rostite de prorocul care zice: „Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu”. Ne scapă, cum vedem, Însăși Minunea! Odată răsădită prețioasa floare în pântecele matern, acesta devine glastra în care floarea se va desăvârși în toată splendoarea minunii! Vom spune că din clipa în care și-a asumat cele nouă luni de plămădire în pântece a pruncului ei, mama e cea care se dă pe sine total, până la nivelul celulei vii; ea poartă, timp de nouă luni, dulcea povară a sarcinii. Doar prin această asumare, la nivelul umanului, desigur, femeia creștină de azi și din toate timpurile poate îndrăzni să se considere, cu adevărat, fiică a Maicii Domnului.
Din păcate, departe de a se mai simți chemate la acea „preoție a maternității” (Paul Evdokimov), unele femei se complac cu inconștiență să devină înfricoșătorul opus al acestei sintagme, adică nici mai mult, nici mai puțin decât ucigașe de prunci chiar în primele zile ale ființării acestora în trupurile lor. Sora mea dragă, de oricând și de oriunde: ca să ne recunoaștem în acest apelativ minunat de „mamă” trebuie să-l merităm, să-l fi dobândit în dureri amestecate cu bucuria Evei când a dobândit Om de la Dumnezeu. Chiar dacă acela a fost Cain! Dar apoi au urmat Abel și toți ceilalți... neamul omenesc!
Departe de a se fi dorit un rechizitoriu moral - nimeni aici pe pământ n-are dreptul să-l facă semenilor lui, ci numai Dumnezeu - aceste rânduri și gânduri vor să cheme, să îndemne la conștientizare și profundă meditație pe toate cele pentru care încă nu e prea târziu și nici zadarnic. Sora mea întru bucurie şi întru nădejdea nestrămutată la mila, bunătatea și iertarea Dumnezeului nostru, nu plânge! Poate ești singură. Dar ești tânără, ești frumoasă, ai primit de la Dumnezeu Iubire. Răspunde-I cu iubirea ta pentru El! Vino în biserica Lui și, privind cele două aripi ale Ușilor Împărătești alcătuind icoana Bunei Vestiri, rostește în gând răspunsul Fecioarei Maria la mesajul adus astăzi - un astăzi perpetuu, de două mii de ani - de îngerul Gavriil: „Iată roaba Domnului... Fie mie după cuvântul tău”.