Icoană unică în lume: Hristos euharistic
Puterea şi esenţa Tainei Euharistiei în Biserica Ortodoxă constau în aceea că, sub forma pâinii şi a vinului consacrate la Sfânta Liturghie, ni se împărtăşeşte în mod real Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos. Acest realism sacramental este simţit şi trăit de fiecare credincios ortodox care se apropie de Sfânta Împărtăşanie şi este greu de exprimat în cuvinte şi cu atât mai greu de redat în vreo reprezentare iconografică.
Totuşi, ţăranul român a reuşit, forţat de împrejurări, să realizeze o icoană, unică în lume, de compoziţie teologică, cu un mesaj profund şi original, care apără fără echivoc realismul euharistic. Este vorba de icoana cunoscută cu numele „Iisus Hristos - viţa-de-vie“, dar care trebuie să se numească mai corect „Hristos euharistic“, fiindcă ea nu are în vedere metafora viţei, ci Euharistia în care în mod real se găsesc Trupul şi Sângele lui Hristos.
Icoana care ne-a apărat de calvinism
Contextul apariţiei acestei icoane nu este cunoscut din documente istorice, dar poate fi uşor de dedus, avându-se în vedere istoria zbuciumată a Ardealului. Mai exact, icoana s-a născut atunci când în Ardeal, începând cu secolul al XVI-lea, a apărut prozelitismul calvin, prin care s-a contestat orice realism sacramental, susţinându-se că Sfintele Taine nu ar avea decât o valoare simbolică. Actul culminant prin care s-a încercat impunerea acestei false învăţături printre ortodocşi a fost apariţia primei cărţi tipărite în limba română, la anul 1544, la Sibiu, cu titlul „Catehismul calvinesc“. Titlul şi limba în care s-a tipărit această carte evidenţiază clar motivul, scopul şi destinatarii ei. În acelaşi timp înţelegem şi motivul pentru care cartea a fost respinsă categoric de români, în aşa fel încât din ea nu ni s-a mai păstrat nici un exemplar.
Icoana „Hristos euharistic“ este răspunsul românilor ortodocşi faţă de problema calvină, răspuns ce nu este cu nimic mai prejos decât lucrările teologilor care condamnau iconoclasmul, cu diferenţa că icoana are autori anonimi, simpli ţărani evlavioşi, care au pictat în manieră naivă, plină de simţ artistic nativ.
Această icoană a fost realizată aproape exclusiv pe sticlă, în centre consacrate din Ardeal, dar este întâlnită şi în celelalte provincii româneşti - probabil sub influenţa ardelenilor transhumanţi sau pribegi - şi pictată şi pe lemn, dar mult mai rar.
Scena iconografică Îl redă pe Iisus Hristos Cel înviat
Conţinutul artistic al icoanei depăşeşte redarea istorică a evenimentelor mântuirii şi se bazează pe o compoziţie teologică originală, trans-istorică, metafizică, prin care autorii populari au vrut să transmită un mesaj clar, profund, cu privire la ceea ce se întâmplă pe masa Sfântului Altar, în timpul Sfintei Liturghii. Mai exact, scena iconografică Îl redă pe Iisus Hristos Cel înviat, în faţa Crucii, stând pe masa Sfântului Altar, iar din coasta Acestuia creşte o viţă-de-vie, plină de struguri, care sunt storşi de mâna lui Hristos direct în Sfântul Potir. Din imagine se poate deduce cu uşurinţă că icoana nu vrea să scoată în evidenţă metafora viţei, prezentă des în scrierile noutestamentare, ci ceea ce găsim în Sfântul Potir, adică: sub forma vinului ce curge din struguri se află însuşi Sângele lui Hristos, în mod real, pentru că viţa creşte şi este hrănită din coasta Acestuia. Iar pe masa Sfântului Altar stă însuşi trupul lui Hristos Cel înviat.
Iată cum realismul euharistic, ca mesaj central al icoanei, îşi găseşte expresia cea mai clară, explicită, inconfundabilă, excluzând în acelaşi timp orice simbolism de sorginte calvină sau iconoclastă. Cred că orice carte s-ar fi scris, cu scopul de a apăra învăţătura ortodoxă de prozelitismul calvin, nu ar fi reuşit atât de bine să explice, pe înţelesul tuturor, dar şi cu mare fineţe teologică, ce înseamnă pentru ortodocşi prezenţa reală a lui Hristos în Euharistie.
Hristos cu viţa - icoană creată în Ardeal
Icoana euharistică românească este cu atât mai impresionantă, cu cât constatăm că o astfel de scenă de compoziţie teologică nu are echivalent în întreaga iconografie creştină. Există, într-adevăr, în Apus unele scene similare, dar în nici un caz identice. De exemplu, în iconografia apuseană medievală apare, relativ des, scena în care Însuşi Hristos Cel înviat zdrobeşte strugurii în teasc, iar vinul rezultat se scurge direct în Potir. Similitudinea cu icoana românească este clară, dar şi diferenţele sunt mari, pentru că scena apuseană nu reuşeşte să redea legătura atât de clară, evidentă, dintre vinul scurs din teasc şi Sângele lui Hristos, adică tocmai ceea ce numim noi realism euharistic.
Mulţi specialişti au considerat icoana românească de influenţă apuseană. Acest lucru este adevărat în ceea ce priveşte metoda, pentru că pictura pe sticlă a fost adusă din Apus. Dar în ceea ce priveşte conţinutul, lucrurile au stat exact invers: scena „Hristos euharistic“ s-a născut la români, iar prin filieră greco-catolică, mai ales din Maramureş, icoana a pătruns, mult mai târziu, în spaţiul apuseano-catolic, dar foarte sporadic. Oricum, abundenţa prezenţei acestei icoane la români, fără corespondent în lume, este un argument în plus că ea s-a născut în Ardeal.
O altă scenă iconografică ce vizează realismul euharistic este scena în care Hristos prunc este redat pe Sfântul Disc, acoperit de steluţă, scenă întâlnită foarte des în pictura murală răsăriteană. Totuşi, expresivitatea acestei reprezentări este evident redusă faţă de icoana transilvăneană.
Un aspect foarte interesant al icoanei „Hristos euharistic“ este faptul că icoana nu a fost multiplicată prin reproduceri fidele, dimpotrivă, fiecare iconar a introdus elemente noi faţă de alte reprezentări, cu caracter fie teologic, fie istoric, păstrând însă fidel esenţa scenei euharistice. Astfel, în unele icoane descoperim caracterul eclesiologic şi hristocentric al vieţii creştine, întrucât masa Sfântului Altar este pictată pe valuri de apă, asemănându-se cu o corabie, având drept catarg Sfânta Cruce. Mesajul este fără echivoc: Biserica este corabia mântuirii, în care ajungem prin apa Botezului şi în care Îl găsim pe Însuşi Hristos atunci când ne împărtăşim. Pe de altă parte, înţelegem că fără Botez nu te poţi apropia de Sfânta Euharistie, iar fără Biserică nu avem şanse de mântuire.
În alte reprezentări, Hristos cu viţa este redat deasupra mormântului, fapt care evidenţiază că Sfântul Altar reprezintă „mormântul învierii noastre“. Prezenţa Crucii aproape în fiecare reprezentare accentuează caracterul de jertfă nesângeroasă al Sfintei Liturghii, prin care se actualizează continuu jertfa lui Hristos.
Foarte interesante sunt şi unele icoane unde frunzele viţei-de-vie sunt colorate jumătate verzi şi jumătate roşii, fapt care vrea să evidenţieze caracterul teandric al Tainelor şi al Bisericii, care se află, aşa cum spunea părintele Stăniloae, între etern şi temporal, ultimul destinat să fie copleşit de eternitate sau, altfel spus, între „acum“ şi „pururea“, ca primul să se desăvârşească în ultimul. Dualitatea culorilor sugerează totodată şi sinergia om-Dumnezeu în întreaga lucrare de mântuire.
Credinţa este „lada de zestre“ a românilor
Nu în ultimul rând, amintim aici şi bogăţia de elemente specific româneşti, cu rostul de a arăta că specificul românesc este influenţat de credinţă şi este purtător de mesaj creştinesc. De exemplu, într-o astfel de icoană din zona Cluj, întreaga scenă este redată pe fond tricolor. Fapt care arată că tricolorul s-a născut în icoană, iar semnificaţia culorilor este una creştinească: roşu simbolizează Sângele lui Hristos, galbenul reprezintă culoarea Bisericii, a sfinţeniei, a aureolelor, iar albastru semnifică Împărăţia cerurilor. Cu alte cuvinte, prin tricolor noi sintetizăm viaţa şi devenirea noastră: Sângele lui Hristos ne curăţă de păcate, ne sfinţeşte în Biserica Sa, care ne conduce spre Împărăţia cerurilor.
Un alt aspect se observă la felul în care este pictat Sfântul Altar, mai exact masa sfântă are pe ea exact elementele unei lăzi de zestre româneşti. Lada de zestre, laviţa, este legată de moştenire, de testament, ceea ce înseamnă că adevărata zestre, adevăratul testament al românului este credinţa. Este lucrul cel mai de preţ pe care îl lăsăm urmaşilor noştri.