Icoane şi emoticoane, sau despre viitorul digital al existenţei noastre

Un articol de: Mirel Bănică - 06 Martie 2023

Părintele profesor Emanoil Băbuş este un nume prea bine cunoscut pentru a mai avea nevoie de o prezentare. Şi totuşi încerc una, foarte rapidă: specializat în istoria şi spiritualitatea Bizanţului, adică în „esenţele” Ortodoxiei, istorie bisericească universală, Ortodoxie occidentală şi din Occident - fac precizarea pentru că bănuiesc că această ultimă arie de cercetare şi expertiză a sa are legătură cu studiile serioase şi aplicate pe care le-a întreprins în vestul Europei, mai ales cel francofon. Dar, ca orice spirit cu adevărat viu şi pasionat de ceea ce face, nu a rămas cantonat doar la domeniile care l-au consacrat, nu a ales calea bătătorită, comodă şi sigură, a unei hyperspecializări. Din contră, mânat de o fecundă curiozitate, a ales să privească lumea din jur, să încerce să o desluşească şi să spună şi celor din jur ceea ce a înţeles din ea. Pentru că părintele Emanoil Băbuş ştie să adreseze bună întrebare, să „vadă” lucruri noi şi nebănuite acolo unde ceilalţi fie nu văd şi nu înţeleg nimic, fie s-au obişnuit cu starea de fapt, cu cotidianul, aşteptând cu falsă seninătate ca viaţa să-şi urmeze cursul.

Cel care scrie aceste rânduri a lucrat o perioadă din viaţa lui ca librar într-una dintre cele mai mari, vechi şi „reputate” librării din oraşul Geneva din Elveţia. Am stat ore în şir în faţa standurilor de cărţi pentru a înţelege comportamentul de consum şi de cumpărare al clienţilor, de ce aleg să plece din magazin cu o carte şi nu cu cealaltă, poate apropiată ca formă, conţinut, plan de idei etc. Una dintre concluziile de atunci, pe care o menţin şi acum, este că titlul cărţii este magnetul, de unde şi importanţa fundamentală a acestuia. De ce am spus toate acestea? Pentru că titlul cărţii despre care voi vorbi mai departe, „Icoane şi emoticoane”, foarte recent apărută la Editura Sophia, în excelente condiţii grafice, mi se pare a fi unul dintre cele mai inspirate titluri de carte pe care le-am văzut vreodată. Autorul izbuteşte să condenseze în două substantive şi o conjuncţie esenţa însăşi a cărţii (ambele sunt semne, dar icoana este un semn al divinităţii, pe când „emoticonul” este marcă şi unealtă a lumii digitale), să ne trezească atenţia şi curiozitatea, deopotrivă.

Justificarea titlului, dar şi a efortului de a scrie această carte o găsim chiar la început, în capitolul introductiv al lucrării: s-a ajuns la un punct de inflexiune, frontiera om-maşină s-a estompat până la disoluţie, iar faimoasa, nou-invaziva inteligență artificială „a confiscat noţiunile de conştiinţă şi de interioritate şi le-a definit în simpli termeni comportamentali”, iar „acest nou tip de evoluţionism elimină frontiere esenţiale. Așezând icoanele lângă emoticoane, sper că voi putea convinge o parte dintre cititori că trebuie să facem faţă unei normalităţi capabile de orice, în care imaginea este bună la toate, dar în care privirea ajunge să-şi piardă... vederea” (p. 8). „Privirea care ajunge să-şi piardă vederea” - excelentă formulă, teologică şi poetică, concomitent, care arată capacitatea de sinteză, simţul esenţialului de care dă dovadă autorul. Şi posibil titlu şi continuare a prezentei lucrări într-una următoare, cine ştie.

Firul roşu, călăuzitor, care traversează această carte este următorul: mutaţia tehnologică de mare amploare la care suntem martori şi participanţi a dus, la rândul său, la o mutaţie profundă: cea de la Cuvânt la Imagine. Autorul, teolog, constată şi inventariază mai întâi aspectele tehnice şi psihologice profunde ale acestei stări de fapt, apoi încearcă un răspuns teologic la controlul total al tehnologiei asupra vieţii umane, o situaţie din care puţini, foarte puţini dintre noi se mai pot sustrage. Trecerea aceasta subtilă, dar deja sesizabilă, a mai fost analizată în spaţiul cultural şi intelectual românesc de către filosoful şi antropologul clujean Aurel Codoban, care în volumul său intitulat „Imperiul Comunicării” (Editura Ideea, Cluj-Napoca, 2011) prevedea apariţia unui nou „Ev Mediu” comunicaţional, în sensul balansării sensului către emoţie şi instantul clipei şi, la final, apariţia unui analfabetism generalizat cauzat de consumul de imagine, devenită noul „cuvânt”. Emanoil Băbuş nu doar constată şi analizează, ci furnizează soluţii de bun-simţ epistemic şi religios, care par a fi la îndemâna celor care cred cu adevărat. Mi s-au părut pasionante consideraţiile autorului despre lumina taborică, lumina văzută şi nevăzută din icoană, lumina „reală” a lumii înconjurătoare şi lumina pixelului, dominatoare, care confiscă şi manipulează. Soluţiile sunt simple, eficiente şi la fel de vechi ca şi credinţa creştină: darul deosebirii, rugăciunea, trezvia, discernământul, atenţia duhovnicească (pp. 55 şi 155). Dar mai suntem noi capabili să le înţelegem la adevărata lor valoare şi să le aplicăm ca atare? Iar la finalul fiecărui capitol putem găsi mai multe pagini de „sfaturi biblice şi patristice”, autorul a adunat cu migală şi pricepere fragmente puternice, pline de sens, care au un rol explicativ şi... terapeutic, pentru că în ele se vede şi se simte puterea ziditoare a cuvântului teologic.

Ca o concluzie parţială, recomand această carte tuturor celor preocupaţi de provocările pe care tehnologia le-a adus în vieţile noastre, răspunsului adecvat pe care trebuie să-l dăm ca indivizi autonomi sau ca părinţi de copii care au dezvoltat adicţii periculoase în faţa ecranelor. Sau pentru „mediologi” şi specialişti în comunicare, cei care doresc să aibă o perspectivă creştin-ortodoxă, proaspătă şi inedită, asupra unui fenomen în plină desfăşurare. Sper din tot sufletul că acest volum articulat şi solid cu privire la relaţia dintre teologie şi tehnologie (sau invers) să nu rămână şi singurul din zona de expertiză a Bisericii. Să fim optimişti.