Ideea creştină: Alecsandri în perspectivă arhetipală (V)

Coborârea în infern sau moartea iniţiatică sunt probe deosebit de grele, dar absolut necesare, căci fără ele nu se poate accede la calitatea de iniţiat, adică de om nou, născut pentru a doua oară, om născut pentru o existenţă superioară şi glorioasă.

După ce a trecut prin aceste probe în timpul iernii, când stihiile se dezlănţuiseră, aducând cu ele domnia haosului, primăvara îi apare omului trăitor într-o societate de tip arhaic ca o adevărată naştere din nou care se produce atât la nivelul omenescului, cât şi la acela al întregii naturi. Privite din perspectiva teoriilor despre mit, unele din pastelurile lui Alecsandri par a nu fi altceva decât expresia trăirii unei asemenea situaţii existenţiale. Şi într-adevăr, aşa cum se vede în poezia „Sfârşitul iernei“, după ce „s-au dus zilele Babei şi nopţile vegherii“, aspirantul la o condiţie umană superioară se poate bucura din plin, căci, în sfârşit, miracolul se produce. O viaţă nouă, mai frumoasă parcă, izbucneşte peste tot în jurul său şi în acelaşi timp în sine. Această viaţă nouă se încheagă din imagini şi simboluri ale lumii arhetipale, cele mai importante din aceste simboluri fiind lumina, căldura, mişcarea şi vegetaţia. Astfel, în poezia deja citată, „Pâraiele umflate curg iute şopotind/ Şi mugurii pe creangă se văd îmbobocind“. În timp ce iarna aducea cu sine pustiul, nemişcarea şi golul sufletesc, primăvara vine cu mişcare şi cântec. Ea aduce cu sine viaţa şi preaplinul sufletesc. Toate acestea sunt concretizate mai ales în motivul păsărilor călătoare. Cocoarele din poezia cu acelaşi titlu vin „în lung şir“ şi aduc „pe-aripi întinse calde raze de le soare“. Lumina şi căldura, simboluri care apar frecvent în aceste poezii, nu sunt altceva decât atribute ale vieţii ce se adaugă mişcării. În poezia „Sfârşitul iernei“, „lumina e mai caldă şi-n inimă pătrunde“, iar în pastelul „Dimineaţa“ zorii de ziuă se „revarsă peste vesela natură/ Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură“. În pastelul „Oaspeţii primăverii“, limbajul poetic utilizat şi felul în care este structurată poezia devin semnul încântării şi al bucuriei pe care omul le trăieşte o dată cu revenirea primăverii. Mai întâi, „În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,/ La răsărit, sub soare, un negru punt s-arată“. Acest punct în mişcare, în imaginea următoare, devine „cocostârcul tainic“, „iubit prevestitor“ al primăverii. El vine de departe, din „zarea depărtată“, vine dintr-o lume învăluită în mister, după cum un adevărat mister este miracolul renaşterii, în fiecare primăvară, a întregii naturi. Revenirea lui şi statornicirea pentru anotimpul călduros la cuibul pe care în toamnă l-a părăsit se fac după un anumit ritual, sugerat de aglomerarea verbelor de mişcare: „El vine, se înalţă, în cercuri line zboară/ Şi, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară“. Dar cocostârcul doar prevestea primăvara, pe când, în imaginea următoare, noul anotimp se manifestă ca o adevărată izbucnire, sugerată prin enumerarea păsărilor răspândite peste tot şi surprinse în mişcarea lor voioasă: „În aer ciocârlia, pe casă rândunele,/ Pe crengile pădurii un roi de păsărele/ Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc/ Şi pe deasupra bălţii nagâţii se-nvârtesc“ În plan sufletesc, totul culminează cu ultima strofă, unde sentimentul capătă o expresie mai directă prin exclamaţie şi prin aglomerarea unor cuvinte din câmpul lexical al vieţii sufleteşti: „Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeaţă/ În lume-i veselie, amor, sperare, viaţă“. Prin imagistica sa, prin ritmul specific, în care pauza se repetă la fiecare jumătate de vers, poezia aceasta devine semnul pulsaţiei vitale a naturii şi în acelaşi timp modalitatea prin care eul liric se pune în acord cu ordinea cosmică, cu ritmurile eterne din univers. Aceasta este şi semnificaţia personificării din finalul pastelului în care „Şi cerul şi pământul preschimbă sărutări/ Prin raze aurite şi vesele cântări“. Viaţa se desfăşoară în cicluri. Ceva revine mereu, dincolo de aspectul trecător a tot ce vieţuieşte pe pământ. Este miracolul renaşterii naturii în fiecare primăvară. În faţa unui asemenea miracol, se produce o adevărată înfrăţire între cer şi pământ, între etern şi trecător.