Ideea creştină: O exemplară nuntă de aur

După ce am participat, atât în Ardeal, cât şi în Moldova, la un număr apreciabil de botezuri, nunţi şi parastase, am putut să-mi formez o părere despre acest fel de evenimente din viaţa omului şi a colectivităţlor umane: este vorba, în ambele provincii, de manifestări care şi-au pierdut aproape cu totul semnificaţia iniţială. Ele ar trebui să fie prilejuri ale omului de a păstra legătura şi a conlucra cu Cerul, modalităţi pentru om de a se menţine mereu pe calea cea bună a vieţii şi de a-şi asigura astfel protecţia divină împotriva duşmanilor văzuţi sau nevăzuţi, care mereu încearcă să-l agreseze. De aceea, în astfel de manifestări, ponderea cea mai mare ar trebui s-o aibă partea de început, adică cea duhovnicească.

În realitate, însă, lucrurile nu stau deloc aşa. Cei mai mulţi dintre oameni (gazde sau invitaţi) dau mult prea mare atenţie părţii secunde a acestor manifestări, adică aceleia în care e vorba de mâncare şi băutură. Ba, mai mult decât atât, au făcut din aceasta un prilej de concurenţă, de a arăta fiecare de ce este în stare când este vorba să organizezi şi să pregăteşti o masă. Iar situaţia nu este alta nici în celelalte provincii ale ţării. S-au instituit, în timp, şi anumite momente ale ritualurilor, care, intrând în tradiţie, au devenit obligatorii pentru bietul om. Şi cum, cu timpul, acestea s-au înmulţit mult, un botez, o nuntă sau o înmormântare au devenit deosebit de costisitoare. Sigur că la botezuri sau nunţi, prin contribuţia invitaţilor, banii cheltuiţi sunt recuperaţi, de cele mai multe ori, cu asupra de măsură. Dar omul pe care cade sarcina unei înmormântări, fiind poate îndurerat până în adâncul sufletului, mai trebuie să scoată din buzunar o sumă apreciabilă de bani şi aceasta fără vreo şansă de a-i recupera în vreun fel. Iată însă că, nu de mult, mi-a fost dat să particip, ca invitat, şi la o nuntă de aur. M-am dus, în ziua şi la ora convenită, cu plăcere, fiind vorba de nişte prieteni, dar pregătit, în acelaşi timp, să asist la un eveniment asemănător celor despre care tocmai am povestit. Surpriza a venit însă la momentul potrivit şi deosebit de plăcută. A fost, mai întâi, o slujbă religioasă, oficiată la Biserica „Sfântul Sava“, de care aparţin cei doi sărbătoriţi. Şi încă de la începutul slujbei, atât oamenii bisericii, cât şi cei doi care îşi celebrau nunta de aur, iar după ei întreaga asistenţă, am intrat într-o atmosferă curat duhovnicească. Şi, desigur, într-o asemenea stare în care am intrat cu toţii, cuvintele care s-au spus (rugăciuni de mulţumire şi rugăciuni de cerere, cuvântul preotului) au ajuns acolo unde trebuia să ajungă, adică la mintea şi la inima ascultătorilor. În cuvântul său, nu lung, dar de esenţă, preotul a vorbit mai întâi despre raritatea cu care are ocazia să oficieze astfel de slujbe. Cauza principală pentru o astfel de stare de lucruri fiind faptul că, în zilele noastre, familiile se destramă în număr tot mai mare, unele chiar la puţin timp după ce au luat fiinţă. De aceea, semnificaţia evenimentului la care asistam dobândea, în plan valoric, o pondere sporită: totuşi, există şi familii care durează, cupluri care îşi asumă de la început sarcina grea a întemeierii unei familii şi stau neclintit în unire, oricât de grele ar fi încercările prin care au de trecut. Toţi cei care eram de faţă am simţit că, aşa cum spunea preotul în cuvântul său, pentru cei doi miri, momentul pe care îl trăiau, un moment de mulţumire adresat Cerului, era în acelaşi timp un moment al bilanţului şi al speranţei, dar mai ales un moment al bucuriei. Era bucuria dată de conştiinţa datoriei împlinite, bucuria împlinirii. Agapa care a urmat a stat tot timpul sub semnul atmosferei instituite încă din biserică. A fost o atmosferă de destindere şi voie bună, dar totul s-a desfăţurat în limitele decenţei şi ale bunei cuviinţe. La început, mirele a avut un scurt, dar impresionant cuvânt către invitaţi. S-a referit, în cuvântul său, la roadele bogate (copii şi nepoţi realizaţi) ale vieţii în doi şi, ceea ce mi s-a părut deosebit de important, a vorbit despre iubirea sa, care a rămas nealterată în timp pentru cea cu care a împărtăşit necazurile şi bucuriile vieţii vreme de o jumătate de veac. Mi-am spus, întorcându-mă spre casă, că o asemenea familie nu avea cum să reziste un timp atât de îndelungat dacă nu era iubirea de care mirele a vorbit. Iar felul în care tot evenimentul s-a desfăşurat este un argument în favoarea ideii că garanţia durabilităţii iubirii noastre pe pământ este tocmai dragostea noastră pentru cele curate şi sfinte ale Cerului.