Ienăchiţă Văcărescu, un boier pribeag al veacului al 18-lea

Poveştile exilului şi diasporei româneşti se constituie, fără îndoială, ca părţi valoroase ale trecutului nostru, ca istorii recuperate şi mijloace prin care aducem în atenţia cititorilor noştri oameni şi fapte, dar mai ales pilde înălţătoare despre dragostea de ţară a celor din vechime. Putem spune, fără să greşim, că înaintaşii noştri purtau în sufletul lor pământul străbun, limba şi credinţa moştenite de la părinţi. Aşa se explică modul în care au reuşit să edifice, prin luptă, ţara aceasta, o moştenire faţă de care noi avem, astăzi, misiunea de a o da mai departe urmaşilor. 

Ienăchiţă Văcărescu se naşte în anul 1740, ca fiu al marelui ban Ştefan Văcărescu şi al Eca­terinei Văcărescu. Tatăl său, Ştefan, era fiul lui Ianache Văcărescu, sfetnic apropiat al Sfântului Voievod Martir Constantin Brânco­vea­nu, iar această calitate făcuse ca, în nefastul an 1714, Ianache să fie ucis de către turci alături de domnul său. Mama lui Ienăchiţă era nepoată de soră a cronicarului moldovean Ion Neculce. Purtând numele bunicului său, ucis ca un martir la Constantinopol, Ienăchiţă se născuse într-o familie în care atât pe linie paternă, cât şi maternă existau vechi şi tragice poveşti ale exi­lului şi nici el nu avea să fie scutit de această povară. În copilărie, s-a bucurat de o frumoasă educaţie clasică, învăţând limbile greacă, franceză, latină, germană şi turcă. Unele surse istorice afirmă că ar fi făcut şcoală, o scurtă perioadă, şi la Veneţia, unde a învăţat limba italiană, însă Nicolae Iorga crede că, mai degrabă, a învăţat această limbă de la o rudă a sa. În mod cert, educaţia aleasă şi buna cunoaştere a celor mai de seamă limbi ale timpului său aveau să-i ofere accesul la cunoaştere, dar şi statutul pe care contemporanii săi i l-au atribuit pe când acesta era în floarea vieţii, acela de a fi fost cel mai înţelept şi învăţat om din Ţara Românească. Posteritatea l-a consacrat şi ca primul poet muntean, ca istoric valoros şi autor al primei gramatici a limbii române.

Exil temporar la Constantinopol şi Imperiul Habsburgic

În anul 1755, când tocmai împlinise vârsta de 15 ani, tatăl său, Ştefan Văcărescu, şi unchiul său, Barbu, au fost exilaţi pe insula Cipru din porunca domnitorului Constantin Racoviţă. Aveau să se întoarcă cinci ani mai târziu, dar, curând, din porunca aceluiaşi domn se pare, tatăl şi unchiul său au fost otrăviţi. În jurul vârstei de 20 de ani, Ienăchiţă Văcărescu începe să urce scara ierarhiei boiereşti, fiind vel comis, apoi vel căminar, ranguri secundare în administraţia statului fanariot. Tot acum, în jurul anului 1760, se căsătoreşte cu Eleniţa Rizu, al cărei frate, Grigore Alexandru Ghica, avea să devină mai târziu domn al Moldovei şi Ţării Româneşti. Din această căsătorie aveau să se nască două fete şi un băiat, Alecu, devenit şi el poet asemenea tatălui. Pentru că Ienăchiţă se temea de domnul care îi persecutase şi îi ucisese pe tatăl şi pe unchiul său, a luat decizia, în 1763, de a pleca într-un exil temporar la Constantinopol şi de a locui aici la socrul său, Iacovache Rizu, care era tergiman al Înaltei Porţi. Tergimanul sau dragomanul era o funcţie care astăzi este echivalentă cu cea de traducător.

Socrul lui Ienăchiţă Văcărescu se afla în permanenţă în preajma marilor dregători ai imperiului şi sultanului, fapt care îi conferea influenţă în lumea otomană. Timpul petrecut la Constantinopol de Ienăchiţă Văcărescu a fost utilizat pentru îmbunătăţirea învăţării limbilor străine, pentru înţelegerea realităţilor din capitala otomană, dar mai ales pentru a lega numeroase prietenii cu lumea diplomatică prezentă aici. Se scurseseră mai bine de trei ani de când Ienăchiţă se afla în acest exil, când şansa i-a surâs din nou. Domnitorul Alexandru Scarlat Ghica l-a rechemat în ţară, pentru că aici era nevoie de un om de valoarea acestuia. În 1768, domnia Ţării Româneşti este luată de cumnatul lui Ienăchiţă Văcărescu, Grigore Alexandru Ghica. Acesta îl numeşte mare vistier, dar îi încredinţează şi o serie de misiuni diplomatice, care presupuneau lungi călătorii. Pentru boierul Văcărescu, misiunile se vor dovedi simple, graţie abilităţilor personale.

În anul 1768 a izbucnit războiul ruso-turc, care se va stinge abia în anul 1774. În această perioadă, Văcărescu şi familia sa s-au refugiat la Braşov de teama ruşilor. Probabil din această perioadă datează vorbele care i-au fost atribuite lui Ienăchiţă: „Turcii care, deşi ticăloşi, îşi iau banii şi te lasă în pace, ruşii dorind să te înghită şi să te mistuiască”. Aşadar, acest conflict mili­tar îl silise să plece din nou într-un exil, în Imperiul Habsburgic, în Braşovul predominant german, căci locuitorii români se aflau în satele de la marginea oraşului, fiindu-le interzis să locuiască în oraş, deoarece erau consideraţi la acea vreme ca parte a unei naţiuni tolerate. În mai 1773, împăratul habsburg Iosif al II-lea întreprinde o vizită în Ardeal şi ajunge şi la Braşov, unde, printre alţi potentaţi locali, îl întâlneşte şi pe boierul muntean. În lucrarea sa Istoria otomanicească, Ienăchiţă descrie cu lux de amănunte audienţa acordată de împărat boierilor munteni fugiţi la Braşov, unde el serveşte ca interpret pentru împărat şi boieri, vorbind în limba italiană. De altfel, peste câţiva ani, împăratul şi boierul nostru se vor mai întâlni la Viena într-o altă audienţă.

Un mare cărturar

În 1774, sfârşindu-se războiul, Ienăchiţă Văcărescu a revenit în ţară şi a început o bogată activitate cărturărească. În 1780, el a contribuit la redactarea Pravilniceştii condici, prima condică de legi a Ţării Româneşti. Însă tot acum moare şi soţia sa. Avea să se mai căsătorească de încă două ori, pentru că şi a doua soţie a murit de timpuriu. După aceste evenimente nefericite ale vieţii sale, boierul muntean se apleacă asupra scrisului, iar lucrarea intitulată Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor şi orânduielilor gramaticii rumâneşti, care apare în anul 1787, se constituie drept o pre­ţioasă contribuţie la dezvoltarea şi cunoaş­terea limbii române, fiind prima gramatică a limbii române şi evident o operă care ni-l arată, o dată în plus, pe marele cărturar Ienăchiţă Văcărescu.

În 1788 ia din nou calea exilului, obligat de această dată de către domnitorul Nicolae Mavrogheni. Aşa ajunge la Nicopole. Era pentru a treia oară când boierul nostru trăia amă­răciunea exilului. Cauza fusese aceea că el scrisese un memoriu către sultan în care critica abuzurile domnilor fanarioţi. În mod evident, exilul a fost pedeapsa cea mai aspră pentru un om atât de legat de patria sa. În exilul de la Nicopole, doi dintre fiii săi, născuţi de ultima soţie, au pierit din cauza condiţiilor aspre ale acestui regim de semidetenţie. De la Nicopole, boierul valah a fost trimis în exil la Rhodos, iar soţia a rămas la Nicopole. Aflat pe insula Rhodos, Ienăchiţă avea să fie cel de-al doilea român, după Dimitrie Cantemir, care scria o Istorie a Imperiului Otoman, aceasta fiind o altă carte fundamentală a sa. În 1790, exilul său se termină şi revine la Bucu­reşti. Avea să mai trăiască încă 7 ani, trecând la cele veşnice în ziua de 12 iulie 1797.

Moştenirea culturală a lui Ienăchiţă Văcă­res­cu se reflectă în calităţile sale de poet, filo­log, dar şi istoric: o suită de 14 poezii, o grama­tică a limbii române şi o istorie a Imperiului Oto­man. Referitor la cea din urmă scriere, Gabriel Ştrempel, care a scris studiul introductiv şi prefaţa la ediţia din 2001 a Istoriei otoma­niceşti, spunea că aceasta conţine cele mai mo­der­ne texte de limbă românească. Eruditul boier Ienăchiţă Văcărescu şi-a cinstit patria, Biserica strămoşească şi limba română, mani­fes­tân­du-se, de-a lungul întregii sale existenţe, ca o flacără arzătoare pentru neamul său. A spri­jinit Biserica, fiind ctitor de lăcaşuri şi sfă­tuitor al înalţilor ierarhi, a sprijinit întemeierea de şcoli şi a lăsat o uriaşă moştenire spirituală, atât de frumos şi cuprinzător formulată în versurile cu valoare testamentară: „Urmașilor mei Văcărești/Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Ș-a patriei cinstire”.