Iertarea, pacea și răbdarea, virtuţile Postului Mare

Biserica Ortodoxă a rânduit Postul Mare ca o adevărată școală duhovnicească a înfrânării și a pocăinței. Nu întâmplător, drumul spre Înviere începe prin gestul smerit al împăcării cu aproapele. Postul este un urcuș duhovnicesc spre lumina Învierii, care nu poate fi început decât prin iertare. Suntem chemați să ne cercetăm inimile, să iertăm și să cerem iertare, pentru ca astfel să pășim cu adevărat pe calea pocăinței. Iertarea devine, astfel, temelia pe care se clădește întregul parcurs duhovnicesc al Postului Mare. Cu binecuvântarea părintelui arhimandrit Benedict Sauciuc, starețul Mănăstirii Neamț, am stat de vorbă cu părintele protosinghel Andrei Dănilă, bibliotecar al obștii monahale, dar şi cu Nico Chiparo, un teolog ortodox englez pelerin pe aceste meleaguri binecuvântate.

Părinte Andrei, vorbiți-ne despre impor­tanța răbdării, atât în viața de zi cu zi, cât mai ales pe parcursul Postului Mare. În această perioadă suntem chemați nu doar la înfrânare, ci și la împăcarea cu aproapele și la curățirea inimii. Venind în obștea Mănăstirii Neamț, am descoperit aici o liniște sufletească pe care noi, mirenii, o căutăm adesea. În acest context, cum putem înțelege mai bine legătura profundă dintre iertare și răbdare și de ce sunt ele atât de importante pentru a trăi cu adevărat duhovnicește această perioadă?

Răbdarea poate fi ridicată la rang de virtute. Și spun aceasta pentru că omul nu se naște cu răbdarea deplin formată, ci o învață. Viața însăși devine spațiul acestei învățări. Dacă trăim viața zi de zi nu doar ca succesiune de ani, atunci fiecare dintre cele 365 de zile ale anului poate deveni un exercițiu al răbdării. În perioada Postului Mare, răbdarea capătă profunzimi noi. Pentru orice creștin, fie monah, cleric sau mirean, ea devine o adevărată provocare. Postul în sine este o provocare, pentru că presupune înfrânare nu doar de la anumite bucate, ci și de la un anumit mod de a gândi, de a vorbi și de a acționa. Pentru a înțelege iertarea, avem nevoie de pace sufletească. Iar pacea și iertarea sunt strâns legate de răbdare. Acestea trei - iertarea, pacea și răbdarea - formează un lanț de virtuți complementare. Ele nu doar îl înnobilează pe om, ci îl și întăresc lăuntric: intelectual, moral și afectiv. Îl ajută să gândească mai limpede, să se exprime mai cumpătat și să conviețuiască în armonie cu aproapele său, fie în mănăstire, fie în lume.

Așa cum ați subliniat, pentru orice om, aceste trei verigi - iertarea, pacea și răbdarea - sunt esențiale nu doar în perioada Păresimilor, ci și în viața de zi cu zi. Dacă Postul Mare pune în lumină, în mod special, iertarea, ne putem întreba: celelalte două virtuți pot fi dobândite înainte sau după această etapă, ori ele se nasc împreună?

Pentru a înțelege mai limpede legătura dintre iertare, pace și răbdare, observăm că nu putem ierta fără a avea răbdare, iar fără răbdare nu putem dobândi nici pacea comuniunii cu aproapele. Practicarea iertării ne întoarce mereu la exercițiul răbdării, după cum răbdarea pregătește terenul pentru o iertare autentică. Între ele există o reciprocitate vie, o continuitate care nu poate fi fragmentată. Iertarea nu este un simplu gest formal și nici un șablon aplicabil mecanic. Ea presupune o anumită înțelegere, o lucrare lăuntrică, o maturizare a inimii. Dacă termenul „răbdare” poate fi definit în mod teoretic, punerea lui în practică rămâne un act personal, care ține de asumarea fiecăruia. În contextul Anului omagial al pastorației familiei creștine, devine evidentă importanța exemplului răbdării oferit de părinți copiilor. Copilul nu învață răbdarea doar din cuvinte, ci mai ales din felul în care părinții se raportează unul la altul și la cei din jur. În acest model viu se află adevărata pedagogie a virtuții. Astfel, iertarea, pacea și răbdarea nu sunt etape separate, ci un drum comun al maturizării duhovnicești, un proces continuu care începe odată cu hotărârea de a ne schimba inima și se desăvârșește în comuniunea autentică cu Dumnezeu și cu aproapele.

„România, în special zona Neamțului, este un loc foarte special” În acest pelerinaj pe meleagurile bi­necuvântate ale Moldovei am avut prilejul de a-l întâlni pe Nico Chiparo, teolog ortodox englez și iu­bitor al vieții athonite, care și-a propus să descopere dacă spiritualitatea românească păstrează ace­leași accente cu cea din Muntele Athos, alegând să vină aici tocmai în această perioadă a Postului Mare. L-am întrebat cum crede că poate să reușească un pelerin să găsească în liniștea acestui munte al Neam­țului prezența harului dumnezeiesc. „Pentru că mi-ați îngăduit să respir din liniștea voastră și întocmai ca Muntele Athos, Sfântul Munte, Neamțul este un loc sfânt în sine. Iar acest lucru se vede clar în viețile sfinților care au trăit aici. Astfel, am simțit o recunoștință imen­să pentru faptul de a putea trăi într-un astfel de loc în această perioadă a Triodului, chiar înainte de începerea postului și a inten­si­tă­ții duhovnicești. În ceea ce pri­vește Neamțul, am descoperit o blândețe aparte, specifică Bisericii Ortodoxe Române în abordarea Ortodoxiei. A fost aproape ca o familiaritate imediată. Totul a fost foarte primitor și, datorită Muntelui Athos și a legăturii mele cu Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, pelerinajul meu m-a adus aici, la Mănăstirea Neamț. Pentru mine, personal, a fost ceva deosebit. Cred că, din perspectiva unui englez, ceea ce aș spune este că Ortodoxia este Ortodoxie, indiferent de cultura căreia i s-a dăruit. În acest sens, nu este vorba atât de Ortodoxia greacă, română sau rusă, ci mai degrabă de grecul ortodox, românul ortodox sau rusul ortodox. Desigur, pot exista diferențe culturale, dar Ortodoxia și isihasmul pe care le găsești în suflarea ce vine de la Dumnezeu sunt mereu aceleași. Ele pot prinde viață în moduri diferite, în funcție de personalitatea unui sfânt sau de mediul specific prin care Se manifestă Dumnezeu.” L-am mai întrebat şi cum poate fi păstrată această stare de har după întoarcerea din pelerinaj, în viața de zi cu zi. „În esență, totul este la fel. Ai rugăciunea, ai dorința pentru acea liniște și sperăm ca, dacă vrea Dumnezeu, să avem capacitatea de a păstra și de a purta asta cu noi mereu, chiar și în afara mănăstirii, chiar și în afara Athosului, în viața de zi cu zi. Pentru mine, să mă întorc în Anglia și să pot păstra asta sau, mai corect spus, să încerc să mențin acest mod de viață este o mare binecuvântare. Pentru că poți vedea cum totul prinde viață în cele mai simple aspecte ale vieții. Fie că este vorba de sculp­turile unei biserici ori chiar de ceva atât de simplu precum un «bună di­mi­neața» de la un străin sau zâmbetul unui membru al familiei este același har pe care îl simți. Să vezi Ortodoxia prinzând viață în inte­rac­țiunile simple pe care le avem este un lucru mi­nunat, iar România, în special zona Neam­țului, este un loc foarte special. Este ca un Munte Sfânt în sine, s-ar putea spune. Este ca un frate mai mic al Athosului. Și da, să pot merge să mă închin Sfântului Cuvios ­Paisie și Sfântului Cleopa și, evident, Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț este cu adevărat o binecuvântare. Aș spune doar: «Îți mul­țumesc, Doamne», pentru că ai îngăduit asta. Și mulțumesc pentru că mi-ai permis să-i întâlnesc pe Radu și pe ceilalți părinți. Este o mare binecuvântare. În greacă se spune Doxa to Theo, adică «Slavă lui Dumnezeu». Aliluia. Este minunat. Vă mulțumesc!”.