Iertarea, „un atribut dumnezeiesc”
Proces psihologic complex, iertarea și-a dovedit, de-a lungul timpului, valențele tămăduitoare în practica Bisericii. Vorbind despre rolul profilactic și curativ al iertării, prof. univ. dr. Adrian Opre, decanul Facultății de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, a explicat că a ne inhiba gândurile, comportamentul și sentimentele pe care le avem față de gestul sau cuvântul unei persoane care ne-a rănit, nu rezolvă cauza. E nevoie de iertarea care lucrează adânc asupra cauzei problemei, redând astfel libertatea persoanei împietrite de tensiunea neiertării.
În ultimele decenii, rezultatele cercetărilor din domeniile neuropsihologiei și psihologiei cognitive au relevat, în mod științific, valențele vindecătoare ale iertării, argumentând încă o dată în plus autenticitatea și valabilitatea practicilor Bisericii. Semn al nobleței sufletești, iertarea este o forță divină care ne eliberează din captivitatea gândurilor și a dorinței de răzbunare, redându-ne libertatea de ființe create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ca virtute creștină, iertarea vindecă suflete rănite, inimi împietrite și trupurile încărcate de tensiunea și încordarea pumnilor strânși de neiertare.
Iertarea, începutul iubirii lui Dumnezeu
Proces complex, iertarea nu înseamnă să nu recunoaștem ceea ce simțim și ceea ce a dus la greșeală, ci presupune acceptarea sentimentelor de nemulțumire și ranchiună și intrarea, totodată, într-un proces de vindecare care conduce la sănătate fizică și psihică. Sfântul Ioan Gură de Aur nota, în urmă cu 17 secole, că „a ține minte răul înseamnă a fi biruit de rău”. Procesul de iertare a ceea ce pare de neiertat demonstrează încă o dată în plus măreția ființei umane create de Dumnezeu.
În cadrul Simpozionului Stăniloae, desfășurat la Iași, în perioada 15-17 mai 2024, în organizarea Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae”, profesorul universitar și psihologul Adrian Opre, decanul Facultății de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, a arătat în discursul său că marea majoritate a tehnicilor psihologice își au originea în practici religioase milenare. Biserica și comunitățile religioase au reprezentat dintotdeauna surse și resurse pentru practicile tămăduitoare ale sufletului și trupului. În plus, psihologia ca știință a apărut ca urmare a presiunii aduse de secularizarea societății, în urma Revoluției Franceze, și nu ca un „moft” de a dezvolta o alternativă la perspectiva religioasă, care avea practici cu valențe tămăduitoare. Tema discursului distinsului profesor clujean s-a axat pe recuperarea valențelor sanogene, vindecătoare ale practicilor religioase, cu referire mai ales la iertate.
Vorbind despre valențele profilactice și curative ale iertării, prof. Adrian Opre a precizat: „Atunci când suntem lezați de comportamentul nepotrivit al unei persoane avem, de obicei, tendințe nesănătoase, cum ar fi: evitarea persoanei respective (defensivitate) și dorința de a ne răzbuna (ofensivitate). Ambele răspunsuri sunt nesănătoase pentru noi, iar răzbunarea este mai tentantă și mai distructivă. Din punct de vedere psihologic, răzbunarea este codificată sau justificată prin «norma reciprocității», deoarece atunci când sunt răniți, oamenii sunt motivați să răspundă tot prin rănire, producând alte răni. Transgresorul percepe răzbunarea victimei mai severă decât acțiunea sa și decide să riposteze și mai sever pentru a restabili scorul, intrându-se astfel într-un cerc vicios. Soluțiile pentru a ieși din această capcană sunt: inhibiția comportamentală și cognitivă, precum și ventilarea emoțională. Dar acestea sunt soluții temporare și reprezintă doar începutul necesar, dar nu și suficient. Căci a-ți inhiba gândul, comportamentul și sentimentul pe care le ai față de gestul cuiva, nu rezolvă cauza problemei. Iertarea este una dintre soluțiile care lucrează asupra cauzei, fiind considerată o dimensiune fundamentală a naturii umane, larg recunoscută”.
Văzută ca o virtute, marile religii ale lumii au acordat o atenție deosebită iertării. Dar paradoxal este faptul că, în ciuda importanței sale majore, în cele trei secole de postiluminism cercetarea și practica din științele sociale au ignorat iertarea, ocupându-se doar izolat de valențele acesteia. În ultimii 30-40 de ani, s-a observat un interes crescut al cercetărilor științifice asupra iertării, acestea referindu-se, mai ales, la modul cum se definește, măsoară și operaționalizează iertarea, dându-i o formă identificabilă și măsurabilă pentru a fi cercetată științific. Recent, unele studii s-au preocupat de identificarea și explorarea substratului neuropsihologic, investigarea dezvoltării ontogenetice și analiza beneficiilor practicării iertării. Încercând o definire a acesteia, prof. Adrian Opre a arătat că iertarea este un proces de adaptare bazat pe emoții care promovează sănătatea, dar și o decizie altruistă de a renunța la gândurile de răzbunare, sentimentele de vinovăție și comportamentele evitabile, precum și înlocuirea unor sentimente negative (furie, frică, ură, agresivitate) cu emoții pozitive.
Valențele sanogene ale iertării
În funcție de nivelul la care are loc schimbarea, specialiștii au identificat două tipuri de iertare: decizională (intenția comportamentală de a stopa tendințele răzbunătoare îndreptate asupra unui transgresor) și emoțională, când are loc în sufletul acelei persoane o schimbare lăuntrică profundă, la nivel de gânduri, emoții, comportamente și motivații. Cercetările au dovedit că există diferențe la nivelul procesual și neuronal între cele două tipuri de iertări. Iertarea decizională poate duce, în timp, la iertare emoțională. „În funcție de referențial, identificăm iertarea de sine și iertarea celorlalți. Există dovezi științifice (procesuale, cognitive și neurobiologice) care demonstrează că acestea diferă nu în intensitate, ci în calitate. Cercetările din neuropsihologia iertării au permis diferențieri fine la nivel neurocerebral și psihologic între iertarea decizională și cea emoțională, între iertarea de sine (autoiertarea) și iertarea celorlalți, precum și diferențe interesante între bărbați și femei. Pe scurt, femeia luptă mult mai mult cu tentația răzbunării decât bărbatul, aceasta făcând un efort extraordinar în această privință”, a adăugat prof. Adrian Opre.
Monahul Nicolae Steinhardt, cel care atunci când a fost închis și batjocorit pe nedrept a găsit puterea de-a scrie „Jurnalul fericirii” din care se hrănesc azi atâția oameni, nota: „A ierta este, în esență, un atribut dumnezeiesc, iertarea omenească apărând în consecință ca încă o probă a prezenței suflului divin în făptură”. „În ultima perioadă, cercetătorii din domeniul științelor cognitive și-au dat seama că principiile și practicile Bisericii sunt extraordinar de bune și de aceea trebuie relevate onest valențele lor sanogene sau vindecătoare. Rezultatele cercetărilor provenite din domeniul științelor cognitive sunt mai bine valorificate atunci când Biserica are dialog cu cei care contestă ceea ce Biserica spune de două mii de ani, considerând mesajul Bisericii depășit și caduc. Mărturiile obiective ale ultimelor rezultate ale cercetărilor din domeniile neuropsihologiei și științelor cognitive privind valențele tămăduitoare ale practicilor Bisericii pot fi extraordinar de bine valorificate în două contexte: în îndrumarea duhovnicească, adică în ceea ce înseamnă relația de îndrumare dintre părintele duhovnic și fiul duhovnicesc, și în ceea ce numim consilierea psiho-pastorală. Iar la Iași, vrednica de pomenire monahia Siluana Vlad a avut un rol important în această direcție”, a menționat prof. Adrian Opre.
Iertarea a mai fost asociată cu conceptul de reziliență, deoarece ne ajută să nu cedăm în fața sentimentelor negative și, chiar dacă am suferit din cauza unui gest sau cuvânt nepotrivit, ne susține să transformăm greutățile în oportunități de învățare și experiențe care ne cresc spiritual. Proces psihologic de lungă durată, iertarea se naște în sufletelor oamenilor puternici care pot controla sentimentele de mânie, ură și răzbunare și fac loc în sufletul lor unui sentiment nobil care îi aseamănă cu Dumnezeu. În scrierile Sfinților Părinți și în „Pateric” aflăm nenumărate exemple de personalități duhovnicești care au ales iertarea divină în locul răzbunării, „câștigând” astfel liniștea sufletului lor și încrederea celorlalți.
Recunoașterea propriilor greșeli, acceptând astfel că nu suntem perfecți, este unul dintre cele mai mari daruri pe care le putem face persoanelor din jurul nostru și indirect nouă înșine, căci deschidem drumul către o comunicare autentică fără pretenții nejustificate. Acest obicei relațional aduce cu sine respectul reciproc, îngăduința și iubirea divină, consolidând relațiile dintre oameni.