Singurătatea omului contemporan

 Dezvoltarea tehnologiei a condus treptat la însingurare, căci oamenii s-au obișnuit să rămână ore în șir în fața televizorului, în lumea virtuală de pe calculator, tabletă sau telefon. Ne simțim singuri, deși suntem înconjurați de o lume imensă, în care mulţi oameni își poartă singurătatea „zâmbind” pe rețelele de socializare. În discuția de taină cu un preot duhovnic sau cu un psiholog, care ne pun în față o oglindă ce nu minte, vedem și înțelegem „închisorile” pe care ni le-am construit singuri și în care trăim zilnic, prin acceptarea unor compromisuri, prin „vânarea” unor virtuți false, prin încercarea de a plăcea lumii și acceptându-ne „formatați” după standardele globalizării, înstrăinându-ne de noi înșine și de cei din jurul nostru. 

Una dintre nevoile fundamentale ale omului este aceea de a trăi în comuniune cu semenii săi. Dezvoltarea tehnologiei a condus treptat la însingurare, căci oamenii s-au obișnuit să rămână ore în șir sau chiar zile în fața televizorului, în lumea virtuală de pe calculator, tabletă sau telefon. Chiar dacă oamenii se întâlnesc și iau masa împreună, fiecare se află cu ochii în telefonul său și în mai puțină comuniune cu cei aflați aproape. Pe stradă, în mijloacele de transport, la birou sau la universitate, aproape toți oamenii sunt absorbiți de ceea ce le oferă telefonul. Recent, un tânăr mi-a mărturisit că s-a îndrăgostit de o colegă, vorbește mult cu ea pe rețelele de socializare, dar îi este „frică” să se întâlnească cu ea, căci după cum mi-a mărturisit „lumea reală este diferită de cea digitală”, iar emoțiile lui sunt autentice și nu simulate. Învățăm greu să trăim împreună cu ceilalți și mai ales să le permitem altor oameni să poată viețui alături de noi. Egoismul nostru, solicitările insistente și exagerate, judecățile nedrepte, reproșurile făcute celor apropiați ne închid în singurătate, iar celălalt nu mai are loc.

În lucrarea „Calea către sine” a părintelui Haralambos Papadopoulos se atrage atenția asupra singurătății omului contemporan care, deși trăiește în mijlocul oamenilor, nu reușește să se bucure de frumusețea darurilor primite de la Dumnezeu: „Singurătatea nu mai există atunci când individualitatea noastră, până acum închisă, se deschide către aproapele nostru și către întreaga zidire, în comuniune cu cel diferit, cu cel care ni se descoperă (...) și cu ceea ce îți este dăruit de Dumnezeu. Nu ajunge să spunem că vrem să fim iubiți de ceilalți. Trebuie să și acceptăm, să și permitem celorlalți să ne iubească. Pentru că iubirea este viață. Și viața este cea mai mare artă pe care, din nefericire, nu o cunoaștem cu toții în chip fericit. Nu ajunge să spunem că nu ne place singurătatea, ci trebuie, în mod matur, să ne agățăm de prezența celuilalt. Nu ajunge să ne arătăm dorința ca și altul să existe în viața noastră. Trebuie să-i facem loc să existe. Să-l cuprindem înăuntrul nostru, să-l conținem existențial”.

Bogăția și fericirea nu țin de realitatea exterioară

În rarele momente de liniște și regăsire a sinelui adevărat, lumina conștiinței noastre ne arată că trăim într-o „minciună” în sensul în care viețuim după valorile unei lumi care nu sunt și valorile noastre și în care nu ne regăsim, cu toate acestea noi facem eforturi constante în a ne ajusta existența la tiparele acestei societăți. În discuția de taină cu un preot duhovnic sau cu un psiholog, care ne pun în față o oglindă ce nu minte, vedem și înțelegem „închisorile” pe care ni le-am construit singuri și în care trăim zilnic, prin acceptarea unor compromisuri, prin „vânarea” unor virtuți false, prin încercarea de a plăcea lumii, acceptându-ne „formatați” după standardele globalizării, care ne cere imperios să ținem pasul cu valorile ei. Astfel, ne-am îndepărtat de sinele nostru adevărat și de sensul vieții noastre, după care tânjim în clipele de rugăciune, de reculegere în interiorul unei biserici sau când ne întâlnim cu monahi sporiți duhovnicește, care iradiază de bucuria întâlnirii cu Sfintele Taine și cu Dumnezeu în viața simplă pe care și-au ales-o. Ne simțim singuri, deși suntem înconjurați de o lume imensă în care fiecare persoană își poartă singurătatea „zâmbind” pe rețelele de socializare. Înțelegem greu că bogăția și fericirea lumii nu țin de realitatea exterioară, ci se află înlăuntrul nostru, accesibile doar în momente de taină și prin întâlnirea cu harul lui Dumnezeu.

Fin cunoscător al psihologiei umane, părintele Haralambos Papadopoulos arată că filtrele „mentale și automatismele de gândire”, pe care ni le însușim de la vârsta fragedă a copilăriei, ne fură fericirea cotidiană și bucuria firească aflată în lucruri simple și mici: „Adevărul vieții stă ascuns în răcoarea dimineții, în tăcerea nopții, în lumină și în întuneric, în căldură și în frig, în iarnă și în vară, în sunete, în culori, în arome, în gusturi, îmbrățișări, în copiii care au crescut fără să înțelegi, pentru că ai fost absent din viața lor; în soția sau soțul tău, în prieten, în împreună-călătorul cu sufletul și trupul tău. Era lângă tine, în tine, în jurul tău. «Împă­răția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru...» Atunci te vei întreba de ce n-ai putut să simți toate aceste adevăruri ce existau peste tot. Cum de te-ai pierdut, cum de te-ai rătăcit? Cred că la urma urmei vei înțelege că și tu ai fost parte a culturii nefericirii, a vinei față de bucurie, întoarsă către aprofundarea și înțelepciunea durerii. Ai fost o parte a unei culturi care din pruncie a pus existenței oamenilor filtre mentale și automatisme de gândire, și în special «ipoteci» înscrise în inconștient, prin care aceștia privesc, dar nu văd, respiră, dar nu trăiesc”.

Lipsa de autenticitate prin trăirea unor roluri false

Societatea contemporană, aflată într-un agresiv proces de secularizare, impune oamenilor modele mentale de gândire care refuză expe­riența spirituală și trăirea cu smerenie în mod duhovnicesc, propunând în schimb trăirea în imaginar, în fantezii virtuale sau digitale. Dar valoarea vieții constă în trăirea clipei alături de cei dragi, în comuniune spirituală cu semenii și cu Dumnezeu. Exemplele unor oameni de succes sunt oferite drept modele spre care ne provoacă să tindem și dacă nu reușim în realitate suntem invitați în lumea virtuală, în care putem prelua orice identitate ne dorim. Dar seara târziu, când punem capul pe pernă, suntem singuri și speriați, pentru că adevărata viață ne alunecă printre degete. Pierdem autenticitatea clipelor trăind în roluri false pe care ni le asumăm la serviciu, în relație cu colegii sau prietenii și în care nu ne-am regăsit niciodată. „Ajunge o singură clipă pentru a conștientiza că am aruncat darul pe care l-am primit, l-am irosit în zile fără sens. Frumusețea vieții s-a ascuns ochilor noștri indiferenți. Am privit, dar n-am văzut. Am desconsiderat datoria de a ne bucura de viață. Am ales tristețea, temându-ne de bucurie. Ne-am predat de bunăvoie și ne-am înrobit singuri, pentru că nu am putut suporta îndatorirea libertății. Am plâns înaintea morții, dar nici de trăit nu am vrut să trăim”, scrie pr. Haralambos Papadopoulos.

Ne simțim singuri în imensitatea unui oraș de 2 milioane de locuitori, dar și în apartamentul de pe scara unui bloc cu 100 de oameni, precum și în satul de 50 de persoane, căci nu ne mai cunoaștem nevoile și bucuriile, nu ne mai trecem „pragul” cu sufletul deschis. Căutăm cauza singurătății în exteriorul nostru, în societatea concurențială și grăbită, și suntem incapabili să spargem acest tipar al „atomizării” fiecărei ființe umane în propria „închisoare”. În schimb, în interiorul unei biserici, la momentul rostirii Crezului din timpul Sfintei Liturghii, oamenii își strâng mâinile, se îmbrățișează cu inimile deschise, chiar dacă nu se cunosc. Îmi place acest moment de murmur, care durează doar câteva secunde, și întind mâna cu bucurie către toți cei care mă salută creștinește. Aceeași comuniune o aflăm și în cadrul pelerinajelor, oameni de diverse vârste și profesii se împrietenesc, uniți fiind de dragostea pentru Dumnezeu și sfinții Lui. Pelerinii își spun necazul și bucuria, se roagă împreună, se ajută reciproc, mănâncă împreună și nu se mai simt singuri, când stau la rând câte 10-12 ore pentru a se închina unor sfinți. Cunosc oameni care au legat prietenii în asemenea pelerinaje, care rezistă de peste 10 ani. Prin credință, rugăciune și dragoste pentru Dumnezeu, oamenii își depășesc singurătatea și se bucură de comuniune.