„Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”

Liniștea sufletului și a minții este o lucrare lăuntrică profundă, dobândită prin post, rugăciune, despătimire și comuniune cu Dumnezeu. Rod al smereniei, al iubirii vrăjmașilor și al purtării cu răbdare a crucii personale, pacea adâncă este un dar al lui Dumnezeu, ce depășește înțelegerea rațională și care conduce omul pe drumul transfigurării spirituale prin harul Duhului Sfânt.

În această săptămână a Pătimirii Domnului Iisus Hristos, când întreaga comunitate creștin-ortodoxă interiorizează sensul Crucii și al sufe­rinței în drumul către Înviere, vom aborda tematica liniștirii sufletului și a minții. În tradiția ortodoxă, procesul liniștirii este strâns legat de cel de curățire de patimi, de gânduri haotice și griji cotidiene, con­diții esențiale pentru rugăciunea profundă care apropie de Dumnezeu. Liniștea interioară nu este doar o stare psihologică prin care omul își ordonează gândurile și emoțiile, ci și un act de voință spirituală prin care Îi face loc lui Dumnezeu în viața sa, având încredere în mila și harul lui Dumnezeu acolo unde puterile omenești sunt limitate.

„În liniște se face mintea limpede”

Sfinții Părinți vorbesc, în scrierile lor, despre conceptul de „isihie” care reprezintă nu doar tăcerea exterioară, ci și o profundă pace lăuntrică, la care se ajunge prin ascetism și efort susținut de despătimire și de orientare a facultăților ființei umane, raționale și sufletești, către spiritualizarea vieții prin legătura strânsă cu Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul, în „Cuvântări ascetice”, Omilia 64, vede liniștea ca pe o pregustare a vieții veșnice: „Iubește liniș­tea mai mult decât orice alt lucru; ea aduce roade tainice. Liniștea este taina veacului viitor. În liniște se face mintea limpede, în ea inima simte pe Dumnezeu”. Sfântul Ioan Scărarul, în „Scara dumnezeiescului urcuș”, Cuvântul 27, afirmă că liniștea nu reprezintă doar o simplă retragere, ci o stare duhovnicească superioară: „Liniștea este înfrânarea din orice gând și din toată mișcarea sufletului, care caută să se roage netulburat. Este lucrul îngeresc, o trăire neîncetată în fața lui Dumnezeu”. Sfântul Grigorie Teologul, în Cuvântul 2 - „Despre pace și tăcere”, subliniază faptul că odată dobândită pacea interioară de către o persoană, aceasta reflectă prezența Duhului Sfânt și în comunitatea din jur: „Cel care a dobândit pacea lăuntrică va revărsa și asupra altora această pace. În sufletul său se odihnește Duhul lui Dumnezeu”. Sfântul Teofan Zăvorâtul, în volumul „Viața lăuntrică”, precizează că tăcerea interioară este o condiție fundamentală pentru a putea auzi glasul lui Dumnezeu, gândurile fiind văzute ca piedici în calea păcii minții și a sufletului: „Pentru a dobândi pacea inimii, trebuie să te lepezi de toate gândurile și să cobori în tăcere. În această tăcere, Dumnezeu Însuși îți vorbește fără cuvinte”.

Mai aproape de zilele noastre, Sfântul Siluan Athonitul (1866- 1938) a trăit ca simplu monah în Muntele Athos, ducând o viețuire duhovnicească autentică, dar tainică și necunoscută celor din jurul său. El a lăsat o serie de însemnări, adunate postum în lucrarea „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”, în care omul contemporan poate afla gânduri profunde și extrem de utile: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui. Aceasta este calea păcii. Sufletul smerit află odihnă întru Domnul. (...) Sufletul, când se roagă pentru lume, ştie mai bine, fără ziare, cum suferă întreg pământul, ştie şi care sunt nevoile oamenilor, şi îl doare pentru ei. Ziarele scriu nu despre oameni, ci despre întâmplări, şi nici aia adevărat; ele aduc tulburare minţii şi adevărul tot nu-l vei afla din ele; dar rugăciunea curăţă mintea şi ea vede mai bine totul”.

Pentru omul aflat în tumultul marilor orașe și împresurat de grijile pentru serviciu, școala copiilor, plata taxelor, a ratelor sau pentru probleme de sănătate, volumul men­ționat al Sfântului Siluan con­ține gânduri pline de durere și dragoste, care oferă o învățătură vie despre liniștirea minții și a sufletului prin rugăciune, smerenie și iubirea vrăjmașilor. Însemnările sunt scurte și scrise într-un limbaj accesibil, de aceea la orice pagină ar deschide, cititorul va afla măcar o idee care îi poate fi de folos, căci starea de har a celui care a scris transpare printre rândurile cărții. Pacea lăuntrică nu vine din împliniri lumești, ci din curățirea de patimi, smerenie adâncă, atenție sporită în a nu răni pe cineva din preajmă și din ceea ce ni se pare extrem de dificil - „iubirea vrăjmașilor” și a celor care ne fac rău.

„Sufletul păcătos, robit patimilor, nu poate avea pace, nici nu poate să se bucure de Domnul, chiar dacă ar avea toate bogăţiile pământului şi chiar dacă ar împărăţi peste lumea întreagă”, scrie Sfântul Siluan Athonitul. Rugăciunea permanentă, conștientizarea prezenței lui Dumnezeu în viața noastră, chiar atunci când ne este greu și ne sim­țim părăsiți de oameni și de Domnul, purtarea cu răbdare a „crucii” personale și a durerii oamenilor din comunitatea în care trăim, coboară pacea adevărată în sufletul omului, ce reprezintă harul Duhului Sfânt în inima omului smerit.

Liniștirea sufletului din punct de vedere psihologic implică atingerea unei stări de echilibru la nivel emoțional, în modul de a gândi și de a acționa, în care omul se simte în siguranță, împăcat cu sine și este capabil să gestioneze armonios trăirile afective intense (pozitive sau negative) și conflictele exterioare sau cele interioare. În teoriile psihodinamice, liniștirea presupune un proces de conștientizare și elaborare a conflictelor pe care o persoană le trăiește, ceea ce duce la restructurarea reprezentărilor (ima­ginilor) greșite despre lume și despre sine. În psihologia umanistă și existențialistă, liniștea sufletului este asociată cu autenticitatea, congruența și sensul vieții. Dacă omul trăiește în acord cu valorile sale profunde și are un sentiment clar al scopului existenței sale, acestea îi vor aduce o stare de pace în suflet. Iar în lipsa lor, omul nu își găsește liniștea. Această ramură a psihologiei nu exclude durerea și suferința pe parcursul vieții, ci recomandă acceptarea cu luciditate a greutăților și ancorarea în prezent, într-un mod plin de sens și asumare. Psihologia cognitivă și comportamentală leagă liniștea sufletului de restructurarea gândirii disfuncționale și de dezvoltarea unor mecanisme sănătoase de apărare. Anxietatea și depresia sunt văzute ca rezultat al unor „scheme cognitive negative” sau tipare de gândire negative (de exemplu: „Nu sunt suficient de bun”, „Sunt incapabil”, „Nu reușesc niciodată” etc.), care induc o stare de suferință psihică. Prin identificarea și corectarea acestor moduri de gândire (tipare negative), o persoană poate dobândi echilibrul emoțional, o stare de liniște și un sentiment de control interior.

Comuniunea cu Dumnezeu

Din perspectivă creștin-ortodoxă, liniștea minții și a sufletului nu este doar o stare psihologică de echilibru, ci şi o comuniune a omului cu Dumnezeu prin mila Căruia pri­mește darul păcii lăuntrice. Tradiția ortodoxă valorifică acceptarea crucii și a suferinței ca acte de credință prin care creștinul parcurge drumul asemănării cu Dumnezeu, ceea ce îi aduce liniște, răbdare și speranță. Postul, rugăciunea și participarea la Sfintele Taine contribuie la liniștirea lăuntrică, dăruindu-i creștinului o pace ce depășește „priceperea” umană. În plus, Ortodoxia pune accent pe modelul teocentric al vieții, conform căruia omul își găsește liniștea doar când trăiește în comuniune cu Dumnezeu și se supune voii Lui. Dacă psihologia are în vedere doar reducerea sufe­rinței și o funcționare optimă a unei persoane, tradiția ortodoxă oferă o înțelegere profundă, teologică a păcii interioare, bazată pe comuniunea cu Dumnezeu, având drept scop transfigurarea persoanei prin har.