Speranța, „ancora sufletului” și temelia rezilienței psihologice

În spiritualitatea ortodoxă nădejdea sau speranța este strâns legată de credință, pocăință, iubirea creștină și viața duhovnicească autentică. Virtute importantă, nădejdea reprezintă orientarea sufletului către Dumnezeu, cu încrederea că El ne poartă de grijă, oferind rezistență în fața încercărilor și susținând perseverența duhovnicească. Psihologic, speranța este definită ca un proces cognitiv și emoțional prin care o persoană anticipează rezultate pozitive, în ciuda dificultăților sau obstacolelor existente. Ea implică atât o componentă motivațională, cât și una cognitivă, fiind esențială pentru adaptarea psihologică și rezili­ența în fața adversităților.

Am ales ca în săptămâna a cincea din post, situată între Duminica Sfântului Ioan Scărarul și Duminica Mariei Egipteanca, perioadă în care se săvârșește, în biserici, Denia Canonului Mare și Denia Acatistului Bunei Vestiri, să scriu despre nădejdea sau speranța care ne susține în efortul duhovnicesc de fiecare clipă, reflectând, poate mai mult ca oricând, la pocăința unei femei păcătoase și la scara virtuților. Speranța sau nădejdea este un concept esențial în spiritualitatea creștină și este abordată de mai mulți Sfinți Părinți în scrierile lor. În „Omiliile la Matei”, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază importanța nădejdii în Dumnezeu, mai ales în fața încercărilor: „Nădejdea în Dumnezeu este un liman sigur, care nu lasă corabia sufletului să se scufunde în furtunile vieții”, numind-o și „ancora sufletului”, care ne ține statornici în credință. Sfântul Vasile cel Mare, în „Omilii” și „Scrisori”, vorbește despre nădejde ca fundament al vieții creștine: „Așa cum credința este începutul mântuirii, la fel și nădejdea este puterea care ne ține pe cale”. Explicând fericirea - „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor” -, Sfântul Grigorie de Nyssa evidențiază că nădejdea în Dumnezeu aduce adevărata bogăție sufletească. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în „Capitole despre Dragoste”, leagă nădejdea de iubirea creștină și de viața duhovnicească autentică. Iar Sfântul Isaac Sirul, în „Cuvinte despre nevoință”, ne învață că nădejdea în mila lui Dumnezeu este esențială pentru sufletul care se pocăiește.

Așezată în rândul celor trei virtuți fundamentale din teologia creștină, alături de credință și iubire, speranța sau nădejdea reprezintă, așa după cum arată Sfinții Părinți, orientarea sufletului către Dumnezeu, cu încrederea că El ne poartă de grijă în fiecare clipă și în fiecare situație cu care ne confruntăm pe parcursul vieții. Virtute importantă, speranța oferă rezistență în fața încercărilor și susține perseverența duhovnicească. Din punct de vedere psihologic, speranța este definită ca un proces cognitiv și emoțional prin care o persoană anticipează rezultate pozitive, în ciuda dificultăților sau obstacolelor existente. Ea implică atât o componentă motivațională, cât și una cognitivă, fiind esențială pentru adaptarea psihologică și reziliența în fața adversităților. Dacă analizăm cu atenție abordarea teologică și cea psihologică, observăm că au o bază comună, la care creștinul mai adaugă nădejdea într-un Dumnezeu persoană, care ajută acolo unde puterile omenești sunt depășite.

Legătura dintre credință și nădejde

În lucrarea „Psihoterapia ortodoxă. Continuare și dezbateri”, Mitropolitul Ierotheos Vlachos arată că nădejdea este strâns legată de autenticitatea credinței: „Bucuria și desfătarea sărbătorilor aparțin creștinilor și mai ales celor care cred cu adevărat, nu celor necu­viin­cioși. De aceea, dragostea pentru Dumnezeu este legată strâns de învățătura despre Dumnezeu, de aceea Sfinții Părinți au dus lupte eroice ca să păstreze mărturisirea dreptei credințe. Fiind denaturată credința, este denaturată și mântuirea. Ori de câte ori este deteriorată credința, atunci este deteriorată dragostea, nădejdea și toate celelalte virtuți evanghelice. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, cre­dința în Hristos naște teama, teama cumpătarea, cuprinzătoarea cumpătare naște virtuțile, adică nădejdea, răbdarea și îngăduința, nădejdea în Dumnezeu naște nepătimirea și nepătimirea naște dragostea. Astfel reiese clar că, atunci când se denaturează credința, îndată sunt denaturate toate celelalte virtuți și omul nu poate să dobândească reala nepătimire și adevărata dragoste”.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos abordează tema nădejdii în contextul spiritualității ortodoxe, subliniind că aceasta nu este doar o simplă așteptare lumească, ci o încredere profundă în harul și mila lui Dumnezeu. În scrierile sale, Mitropolitul evidențiază și legătura dintre po­căință și nădejde, căci prin pocăință sinceră creștinul își pune nădejdea în mila lui Dumnezeu și în făgă­du­in­ța mântuirii. În plus, mai afirmă că nădejdea este antidot sau armă împotriva deznădejdii, deoarece aduce pace sufletească, curaj și puterea de a depăși încercările vieții. „Creștinul ca să înnoiască inima lui, viața lui personală, ca să trăiască înnoirea personală are nevoie să avanseze în multe strădanii. Să înfrâneze vederea, dorința de fru­musețe, gustul, mirosul, pipăitul, auzul. Voința trebuie să fie îndreptată în întregime către Dumnezeu, gândul să poruncească tuturor. Grija să stăvilească plăcerea și nădejdea să fie puternică. Paștele este trecerea noastră personală de la moarte la viață, de la moartea vieții duhovnicești (îndepărtarea de Dumnezeu) la trăirea primei învieri (viața în Hristos). Este îngrozitor să fim morți duhovnicește și totuși să sărbătorim faptele Învierii lui Hristos”, notează Mitropolitul Ierotheos Vlachos.

Rezultate pozitive

Literatura de specialitate din domeniul psihologiei afirmă că speranța are un rol important în sănătatea mintală și emoțională, ajutând la creșterea rezilienței printr-o mai bună gestionare a stresului, protejează împotriva depresiei și anxietății și îmbunătățește performanțele academice și profesionale. Persoanele care obișnuiesc să cultive speranța în mod obișnuit în toate activitățile își stabilesc obiective mai îndrăznețe și depun mai mult efort pentru a le atinge. Chiar dacă speranța nu este un aspect palpabil din personalitatea noastră, ea poate avea urmări reale, vizibile în armonia ființei noastre și în rezultate concrete.

În articolul „Teoria speranței: Curcubeie în minte” („Hope theory: Rainbows in the mind”) publicat, în 2002, în revista „Psychological Inquiry”, Charles R. Snyder precizează că speranța are două elemente esențiale: gândirea direc­ționată spre soluții și motivația pentru acțiune. Teoria susținută de Snyder sugerează că persoanele cu un nivel ridicat de speranță își stabilesc obiective clare, găsesc soluții alternative pentru depășirea obstacolelor și rămân motivate să își atingă obiectivele propuse: „Speranța mai mare este legată în mod constant de rezultate mai bune în mediul academic, atletism, sănătatea fizică, adaptarea psihologică și psihoterapie”.

Psihologii susțin că speranța nu este doar o trăsătură de personalitate, ci și o abilitate care poate fi dezvoltată prin exercițiu conștient și strategie mentală. Astfel, persoanele mai pesimiste și care nu obișnuiesc să aibă permanent nădejde o pot deprinde prin: stabilirea de obiective realiste și realizabile, identificarea soluțiilor alternative în fața obstacolelor, dezvoltarea unei atitudini orientate spre acțiune, practicarea recunoștinței și restructurarea cognitivă a gândurilor negative, sprijin social și dezvoltarea relațiilor pozitive.

Pentru persoanele cu o practică duhovnicească riguroasă și constantă, nădejdea a devenit un element intrinsec al personalității și viețuirii în Hristos, care le oferă pace sufletească și bărbăție duhovnicească.