„Ce nu poți îmbrățișa nu poți vindeca”

„Terapia sufletului” despre care a vorbit într-o conferință, la Iași, arhimandritul Efrem Vatopedinul este o lucrare ce implică multă responsabilitate, căci se adresează psihicului și sufletului uman. De aceea starețul athonit i-a invitat pe psihologi la o abordare histocentrică a activității lor, care presupune a vedea pe omul din cabinet ca fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Pentru a reuși să ajute oamenii în mod autentic, psihologul trebuie să fie o persoană duhovnicească, care are o relație de comuniune cu Dumnezeu, trăind în interiorul Bisericii și participând la Sfintele Taine.

La conferința „Terapia sufletului”, din cadrul Festivalului de Film „Quo Vadis?”, desfășurat la Iași, luna aceasta, părintele arhimandrit Efrem, starețul Mănăstirii Vatoped din Muntele Athos, a prezentat o perspectivă duhovnicească asupra rolului psihologilor în viața oamenilor. Invitând la o abordare hristocentrică, care este contrară celei antropocentrice răspândite în lumea laică, starețul a atras atenția asupra sensului adevărat al vieții, al suferinței umane, dar și asupra căilor de a tămădui sufletul în interiorul Bisericii.

Format în „universitatea pustiei”, adică cu ajutorul învățăturilor părinților athoniți și părinților filocalici - poate cei mai valoroși psihoterapeuți -, arhimandritul Efrem a subliniat că Biserica trebuie să acorde o importanță deosebită psihologilor și să colaboreze cu ei, deoarece acești profesioniști își îndreaptă atenția și lucrarea lor asupra problemelor sufletești ale oamenilor. Pentru psihologi a recomandat să studieze și sufletul, nu doar psihicul uman, aceasta îi va ajuta să devină psihoterapeuți valoroși. Terapia cu ajutorul cuvântului poate echilibra sufletul tulburat, dar mântuirea nu se poate realiza în afara Bisericii și a Sfintelor Taine.

Insuflarea unei stări duhovniceşti

Vorbind despre lucrul cu oamenii și pentru oameni, arhimandritul Efrem Vatopedinul a arătat că psihologul are o lucrare delicată și de mare responsabilitate, iar pentru a reuși să ajute oamenii în mod autentic acesta trebuie să fie o persoană duhovnicească în comuniune cu Dumnezeu: „Psihologul, cu care lucrează o anume persoană, primește o mărturisire. Mai mult unii psihologi cer să fie prezentate principalele evenimente ale vieții, pentru a înțelege și a ști cum să ajute persoana respectivă. Omul care vine la psiholog trebuie văzut în chip sănătos și corect. Și eu cred că adevăratul psiholog trebuie să înțeleagă că se întâlnește cu o persoană care are trup și suflet și, în dialogul pe care ei îl numesc «ședință», în această întâlnire cred că trebuie să-i dea «ceva», să insufle o stare duhovnicească. Iar acest aspect nu se învață studiind doar niște cărți sau în universități. Omul zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu nu dobândește mângâiere, dacă nu intră în comuniune cu Dumnezeu. Deci psihologul trebuie negreșit să aibă experiența împărtășirii personale cu Cel Nezidit. De aceea se zice că întâlnirea dintre duhovnic și cel care se spove­dește se socotește a fi o întâlnire care îl are în centru pe Hristos. Întâlnirea dintre psiholog și pacient îl are în centru pe omul zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”.

Dorind să sublinieze importanța stării du­hovnicești în relațiile interumane, părintele stareț a relatat despre prima întâlnire a unui tânăr indiferent și necredincios cu Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex, care, după ce a primit binecuvântarea acestui sfânt, a simțit o înflăcărare lăuntrică, a început să plângă din senin și, mai ales, a început să se roage cu ardoare. Chiar dacă nu a avut un dialog cu acest tânăr, Sfântul Sofronie i-a facilitat acestuia întâlnirea cu Cel Nezidit prin binecuvântare și puțina atenție pe care i-a acordat-o. Din acel moment, tânărul și-a schimbat dispoziția sufletească și toată viața. De asemenea, sfinția sa a mai povestit despre modul în care Sfântul Paisie Aghioritul din Muntele Athos, prin gesturi și cuvinte simple, în doar câteva momente reușea să aibă un impact puternic asupra oamenilor, care, după întâlnirea cu acest cuvios, meditau la viața lor, se spovedeau cu pocăință și își schimbau total modul de viețuire.

„Omul ajunge să fie liber atunci când se eliberează de patimi”

Atunci când se îmbolnăvește, o persoană respectă tratamentul și regimul date de medic pentru o anumită boală a trupului. În mod asemănător e necesar să respectăm poruncile Domnului pentru a fi sănătoși sufletește și trupește. Această conduită terapeutică, adică ascultarea de medic și prescripțiile lui, nu anulează libertatea persoanei care este bolnavă, ci prin ascultarea de medic acea persoană își redobân­dește sănătatea. Deci libertatea omului nu înseamnă a face și a spune orice dorește cineva, după cum în mod greșit se consideră adesea. Arhimandritul Efrem Vatopedinul a evidențiat faptul că „Sfânta Scriptură spune «Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi». În Biserica Ortodoxă, adevărul nu este o idee, noi nu credem în teorii filosofice, ci adevărul este Persoană. Încadrându-ne în chip sănătos în Biserică, trăind Sfintele Taine ale Bisericii care ne duc la mântuire, atunci dobândim putere de la Dumnezeu, ne supunem noi înșine unei conduite «terapeutice» și atunci putem să-i tămăduim și pe oamenii care vin la noi. Omul are suflet nemuritor și psihologii au nevoie să lucreze împreună cu harul Duhului Sfânt. De aceea psihologii trebuie să se roage, să ducă o viață duhovnicească și să fi dobândit ei mai întâi «terapia» sufletului lor, după cuvântul «Doctore, tămăduiește-te pe tine însuți și apoi pe ceilalți». Omul ajunge să fie liber atunci când se eliberează de patimi. Eu cred că trebuie să trăim corect în Biserică, noi înșine având nevoie de puterea harului Duhului Sfânt, pentru a-l putea vedea pe omul de lângă noi într-un mod corect după chipul lui Dumnezeu și să contribuim la însănătoșirea lui”.

Omul este o ființă psihosomatică, care are trup și suflet, iar gândurile negative, tristețea, durerea, suferința au urmări atât asupra sufletului, cât și asupra trupului unei persoane. Conștientizarea bolii, a suferinței și a păcatului este condiția esențială a vindecării, fără această conștientizare nu există vindecare. Abia după această conștientizare, un om poate urma o conduită terapeutică recomandată de medic, duhovnic sau psiholog. „Pentru că ne aflăm într-o țară ortodoxă, psihologul nu trebuie să uite că omul din fața lui este mădular al Bisericii Ortodoxe. Chiar dacă acel om ar putea fi nepăsător, delăsător sau nu este foarte credincios, însă el este botezat în numele Sfintei Treimi și trebuie privit din această perspectivă. Înainte de orice, psihologul trebuie să aibă experiența comuniunii cu harul Duhului Sfânt” pentru a-l putea ajuta cu adevărat pe omul din fața sa, a completat arhimandritul Efrem Vatopedinul.

Sfântul Grigorie Teologul spunea, în urmă cu aproape 1.700 de ani, că „ce nu poți îmbrățișa nu poți vindeca” și chiar dacă societatea a avansat mult în plan tehnologic nevoile sufletului uman au rămas aceleași. Și această afirmație veche este valabilă și pentru lucrarea unui psiholog care, pentru a mângâia, echilibra și susține o persoană care i-a cerut ajutorul, trebuie să aibă în fața ochilor modelul Mântuitorului Iisus Hristos. Vindecarea nu vine doar prin cuvânt, ci, așa cum a demonstrat-o tradiția Bisericii, vine și din relația de comuniune care se stabilește între psiholog și pacientul său. Fără o relație autentică, în care să se simtă binecuvântarea lui Dumnezeu, e greu să vorbim de tămăduire.