Ilarion Gheorghiadis, vrednic ierarh şi apărător al revoluției lui Tudor Vladimirescu

Astăzi se împlinesc 175 de ani de la trecerea la Domnul a Episcopului Ilarion Gheorghiadis. Fiu al unui băcan bulgar din Silistra, având mamă de neam grec din Ianina, s-a născut la București, în 1777 și s-a format pe lângă Mitropolitul Dositei Filitti. A fost crescut și educat în deplin spirit românesc, desfăşurând o deosebită lucrare de păstorire și îndrumare a preoților şi credincioşilor din Eparhia Argeşului.

Orfan de tată și găsind adăpost cu mama și frații lui la Așezămintele de la Biserica Domnița Bălașa, tânărul Ilie a învățat la școala de acolo, dobândind o cultură temeinică și dovedind o mare înclinație pentru limbile străine. Astfel, la maturitate, când este călugărit, Ilarion cunoștea greacă și latină, dar și franceză, italiană, rusă și turcă. Această aptitudine deosebită de a se descurca înțelegând mai multe limbi l-a ajutat să își formeze - citind lucrări care nu erau traduse în limba română la acel timp - o vastă cultură teologică, devenind astfel și un mare orator și predicator, trecând de tânăr prin toate treptele ierarhiei călugărești, de la ieromonah, protosinghel până la arhimandrit. De asemenea, primise în casa Mitropolitului Dositei Filitti și o bună educație muzicală, devenind mai târziu psalt și compozitor.

Pentru un an, în 1808, îl găsim stareț la Mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște, însă revine curând în București pentru a conduce fosta Mănăstire Sfântul Ioan cel Mare, așezământ datând de pe vremea lui Mihai Viteazul, renovat la începutul anilor 1700 de domnitorul Constantin Brâncoveanu, dar demolat - din cauza deteriorării - în 1875, pe locul său ridicându-se, în 1897, Palatul CEC de pe Calea Victoriei.

După anii de stăreție la București, timp în care s-a împrietenit cu Tudor Vladimirescu, pe care îl găzduia adesea în Mănăstirea Sfântul Ioan, trecând la Domnul Iosif, primul Episcop al Argeșului, Ilarion este ales ierarh al acestei eparhii înființate în anul 1792.

În primăvara lui 1821 izbucnește în Muntenia prima mișcare cu caracter social-național, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, mișcare ce a pregătit mai târziu, în istorie, Revoluția română de la 1848 și trecerea României la modernitate. Cauza principală a mișcării de la 1821 era de natură social-economică, datorându-se oprimării exercitate de regimurile fanariote corupte care spoliaseră țara; pe de altă parte, boierii pământeni ar fi dorit să pună capăt suzeranității otomane, revenindu-se la domnitori de neam român.

Se pare că în chilia Episcopului Ilarion se lucrase la planul revoluției de la 1821, acesta fiind colaboratorul și sfătuitorul de taină al lui Tudor Vladimirescu în lupta căpeteniei oltene de împlinire a dezideratului național, anume de a scăpa românii de regimul fanariot, care era - de fapt - o formă deghizată de intervenție a otomanilor în conducerea Munteniei și a Moldovei. Se probează astfel, o dată în plus, contribuția Bisericii strămoșești la lupta românilor de eliberare de sub jugul asupritorilor, precum și faptul că ea a fost și a rămas alături de popor, rezonând la năzuințele acestui neam.

De altfel, Tudor Vladimirescu s-a adăpostit adesea în mănăstirile oltene și muntene, simțindu-se ocrotit atât de zidurile lor fortificate, cât și însuflețit de loialitatea clericilor români care împărtășeau și susțineau ideile lui.

Printre altele, Episcopul Ilarion i-a scris lui Tudor Vladimirescu cea de-a doua proclamație (după cea de la Padeș), Proclamația-manifest din 20 martie de la Cotroceni către locuitorii Capitalei, apoi l-a uns domn la București în 8 mai 1821 pe cel ce se afla în fruntea Adunării norodului. În timpul revoluției, în primăvara anului 1821, cât Tudor Vladimirescu și-a avut tabăra de panduri la Cotroceni, episcopul a ajutat mult la demersurile de concepere a corespondențelor diplomatice către cancelariile europene (anunțând marile puteri despre revendicările revoluționarilor români și îndemnându-le să le susțină cauza), dar a și contribuit la formularea revendicărilor de ordin bisericesc ale răscoalei: eliminarea elementelor neromâ­nești (cu excepția călugărilor greci deja bătrâni aflați în mănăstirile închinate), accesul la rangurile înalte bisericești doar al clericilor români, îndrumarea Școlii de către Biserică. Petrecând săptămâni întregi alături de cei ce susțineau revoluția, slujba Învierii din acel an a ținut-o Episcopul Ilarion chiar în tabăra miilor de oameni ai lui Tudor, la Cotroceni, mănăstirea aflată pe atunci în afara Capitalei.

Fiind atât de apropiat lui Vladimirescu, a fost trimis de acesta într-o delegație la Laybach/ Ljubljana. Printr-o nefastă conjunctură, Tudor Vladimirescu ajunge să fie adversarul turcilor, eteriștilor, cât și al rușilor, așa încât va fi asasinat mișelește, în urma unui complot al căpeteniilor sale grecești, murind ca un martir.

Dintr-o scrisoare (apărută de-abia în 1992, amintită de istoricul gorjean Cornel Șomâcu) a lui Nicolae Popescu (1801-1876) din Mușe­tești-Argeș, fost fecior de casă și grămătic al Episcopului Ilarion, aflăm despre ultimele clipe de viață ale lui Tudor Vladimirescu. Acesta fusese invitat de Alexandru Ipsilanti la tratative cu Eteria, dar înșelându-l, l-au scos din interiorul Mitropoliei Târgoviștei căpitanul Vasile Caravia cu arnăuții săi și l-au dus pe iazul morii unde, din porunca lui Caravia, arnăuții au înfipt sulițele în spatiile lui Tudor, care au căzut în brânci zicând aceste cuvinte: ,,Hoților și tâlharilor, dacă sunteți oameni vrednici, duceți-vă și vă bateți cu turcii și-i scoateți din țară, dar nu cu mine un om desarmat. Și să știți că trupurile voastre o să le mănânce câinii Țării Românești și păsările prin munți”. Zvonurile apărute mult mai târziu referitoare la Tudor Vladimirescu, ca în jurul multor personalități intrate în legendă, au întreținut misterul cum că pandurul ar fi supraviețuit și ar fi trăit ca simplu monah la Mănăstirea Polovragi până la sfârșitul vieții pământești.

Episcopul Ilarion Gheorghiadis - aflând de uciderea lui Tudor Vladimirescu de către eteriști și intuind că ar fi pasibil de arestare - a rămas dincolo de munți, la Brașov, pentru câțiva ani, mai ales că trupele otomane invadaseră Țara Românească.

Din lucrarea Mitropolitului Nestor Vornicescu, Episcopul Ilarion al Argeșului, sfetnicul lui Tudor Vladimirescu. File din calendarul strădaniilor sale de slujire a Bisericii și a patriei (în anii 1820-1821), aflăm însă că Episcopul Ilarion - deși la Brașov - a trecut în taină munții Carpați înspre Muntenia „având ca țintă cetatea cea veche a Târgoviștei. Aici, împreună cu preotul Ilie de la Mănăstirea Butoiul (comuna Hulubești, lângă Găiești, Dâmbovița) au mers să scotocească împrejurimile, fântânile, gropile cu apă pentru a afla trupul celui pe nedrept osândit și a-i face creștineasca îngropăciune. Numai după această zadarnică strădanie i-au făcut slujba cuvenită. Preotul Ilie consemnează în cronica sa: „Și cu durere de inimă am auzit și am plâns, când l-au vândut pe Tudor doi căpitani de-ai săi, de l-au tăiat noaptea… și am mers cu părintele Ilarion la mănăstire de am făcut slujba pentru odihna sufletului. Și plângea lumea și părintele Ilarion se bătea cu pumnii în piept și da crucea la norod să se închine. Și multă jale era pe noi toți”.

Refugiat la Braşov, Ilarion Gheorghiadis a refuzat chemarea repetată de a-și reocupa scaunul episcopal de la Argeș, lansată de domnitorul Grigore Ghica. A revenit în Muntenia de-abia în anul 1828, când, după ce a trecut la Domnul episcopul argeșean Grigorie Râmniceanul, i-a fost din nou încredinţat scaunul de la Argeş pe care l-a deţinut până la sfârşitul vieţii.

Aici, ierarhul s-a remarcat printr-o lucrare deosebită de păstorire și îndrumare a preoților, cărora le adresa circulare compuse într-o retorică deosebit de frumoasă, calitate pe care Episcopul Ilarion și-a dovedit-o în multe alte rânduri, de pildă atunci când l-a întâmpinat pe generalul Pavel Kiseleff în vizita acestuia la Curtea de Argeș în anul 1833, sau când a rostit cuvânt la înscăunarea ca domnitor a lui Alexandru Ghica (1834-1842) sau a lui Gheorghe Bibescu (1842-1848). După ce, în 1834, Mitropolitul Grigorie al IV-lea al Ungro-Valahiei (mai târziu canonizat ca Sfântul Grigorie Dascălul) a trecut la Domnul, scaunul de mitropolit a rămas vacant până în 1840, răstimp în care Mitropolia a fost condusă de o locotenență din care - în primul an - a făcut parte și Ilarion Gheorghiadis.

În noaptea de 7/8 ianuarie 1845 își dă obștescul sfârșit, mormântul său găsindu-se la Mănăstirea Antim din București. Faptul că îl sprijinise pe curajosul patriot pământean Tudor Vladimirescu și susținuse din răsputeri revoluția acestuia dovedește că Episcopul Ilarion Gheorghiadis - deși bulgaro-grec de neam - fusese crescut și educat în deplin spirit românesc și creștinesc, și dorea din toată inima binele poporului român și al Bisericii Române.