Laudă zborului duhovnicesc

Bine cunoscutul accident de avion al lui Sandu Tudor continuă să ne rezerve surprize. Petrecută cel mai probabil pe 14 august 1937, prăbușirea avionului pilotat de Sandu Tudor și miracolul supravie­țuirii sale aveau să producă multiple conse­cințe de ordin duhovnicesc...

Așa cum arătam în articolul din Convorbiri literare (nr. 10/2013) - ale cărui informații le-am reluat și completat în Ziarul Lumina (15 mai 2024), pe măsură ce am descoperit noi dovezi și mărturii -, accidentul de avion al lui Sandu Tudor merită readus la datele reale. Alături de această sinteză, sursa esențială rămâne editorialul protagonistului, Răspuns la toate „Crevedismele”, publicat în Credința (21 august 1937), singura reacție publică a lui Sandu Tudor la accident cunoscută până acum.

Prin repetare, accidentul viitorului părinte Daniil de la Rarău - inițiatorul și principalul fondator al Rugului Aprins - a devenit, inclusiv în mediile bisericești, o poveste legendară, încărcată însă de inexac­tități. Versiunea plauzibilă este următoarea: pe când avionul pierdea viteză, Sandu Tudor s-ar fi rugat Maicii Domnului, făgăduind să-și închine restul vieții trăirii creștine, iar aparatul s-a prăbușit fără ca pilotul să pățească aproape nimic.

Se știe că Sandu Tudor deținea o avionetă personală, pe care o pilota în baza unui brevet obținut la 5 decembrie 1936, fapt rarisim pe atunci.

În Porunca Vremii de joi, 19 august 1937, Nicolae Crevedia a publicat o notă zeflemitoare despre accident. Sandu Tudor răspunde în Credința de sâmbătă, 21 august, printr-un pamflet acid și, totodată, melancolic, căci Crevedia făcuse ironii impardonabile pe seama unei întâmplări extrem de grave.

În același articol, Sandu Tudor evocă faptele: „Acum câteva zile, autorul acestor rânduri s-a strecurat pe lângă năluca de gheață a Îngerului Morții. Veneam de peste munți în zbor de antrenament”. Avionul intrase într-o vrie (fr. vrille) și se prăbușise.

Sandu Tudor însuși vorbește despre „rănile” sale, ceea ce nuanțează imaginea unei ieșiri complet nevătămate (se pare că își rupsese o mână).

Faptele esențiale sunt confirmate de doi prieteni, viitori membri ai Rugului Aprins. Alexandru Mironescu (Floarea de Foc, Eikon, 2019, p. 223) povestește că prietenul său s-a prăbușit sub privirile celor care îl așteptau, că a văzut el însuși avionul distrus și că Sandu Tudor a ieșit din fiare fără nici o zgârietură. Părintele Andrei Scrima (Timpul Rugului Aprins, Humanitas, 2012, p. 156) amintește pasiunea pentru zbor a lui Sandu Tudor, vria de la aterizare, din care nu a mai putut redresa aparatul, și fotografiile accidentului, care făceau de neînțeles supraviețui­rea; el adaugă un amănunt revelator: a doua zi, Sandu Tudor a zburat cu un aparat similar și a refăcut deliberat condițiile accidentului, aterizând de această dată cu bine.

...Ceea ce nu s-a spus până acum este că seria de meditații creștine intitulată „Picături din apa vie”, pe care Sandu Tudor o publica săptămânal în acel an (1937) în Credința, continuă cu un nou episod, tipărit concomitent cu pamfletul amintit, dar pe o altă pagină și într-o cu totul altă cheie: duhovnicească. Este o adevărată laudă închinată zborului deopotrivă fizic și duhovnicesc, semn că miracolul supraviețuirii își arăta deja primele roade. Publicăm mai jos fragmente din acest nou episod (nr. 19) al seriei „Picături din apa vie” (parte a volumului de articole creștine semnate de Sandu Tudor, aflat sub tipar la Editura Eikon, cu titlul Principiul trezvirii).

„Omul a fost hărăzit să cuprindă și să înfrângă cele două fatalități ale pământului, a lumii organice și a celei inorganice, fatalități contrare, în cruce; una de orizontalitate, cealaltă de verticalitate.

Întâia fatalitate a orizontalității făpturii, fatalitatea șarpelui, a pântecului, această gaură lăuntrică care se târăște cu fiecare fel de făptură, cu aceeași țintă, să fie săturată, să mistuie, la nesfârșit, tantalic.

A doua fatalitate a gravității, a căderii la verticală, fatalitatea pietrei și a găurii din afară, a abisului. Mormântul nu e decât cheia «veșnicii întoarceri», întoarcerea la inerție și gravitate.

*

(...) Ridicarea omului pe două picioare a fost prima biruință asupra foamei. Ea a suit până la treptele ascezei, până la sfinții stâlpnici, și a ajuns până la frații lor, mucenicii sociali ai acestei lupte, greviștii foamei. Suntem, însă, încă în preistorie. Abia azi, aurora unei lumi în care foamea să nu mai fie o problemă socială, se poate întrezări.

*

Cealaltă fatalitate, a gravității, sunt numai câteva veacuri de când un măr căzând pe nasul lui Newton, a putut fi formulată ca o problemă clară.

Când, în preajma începutului veacului trecut, omul avu idea îndrăz­neață de a se dărui vântului, de a sui în văzduh, fără cârmă, nici vâsle, declara că în sfârșit a căpătat aripi și că a biruit gravitatea. Urma un șir întreg de întâmplări tragice care voiau să dezmintă această cucerire. S-a studiat aripa; s-a încercat imitarea ei, neapărat într-un chip grosolan.

Și s-a văzut cu spaimă, un în­drăz­neț întruchipând o barbară pasăre omenească, înarmat cu aripi uriașe zvârlindu-se, de pe o înăl­țime de o sută de metri, agitându-se și sfărâmându-se în bucăți. Îndrăzneala aceasta absurdă ne-a dus însă la biruințele aviatice de azi.

*

«Omul e un născut al Cerului; nu robul împrejurărilor, al necesi­tăților, ci biruitorul lor glorios». E în om o năzuință profundă de înălțime, de zbor, porunca de a învinge deplin gravitatea.

Poezia populară e năucitoare când cântă: În grădina lui Ion/toate păsările dorm,/numa una n-are somn/ se chinuie din pom în pom/să strige: Ion, Ion/fă-te pasăre din om.

«Strigătul acesta după aripi e al pământului întreg, al lumii și al vieții; al tuturor speciilor animale sau vegetale țâșnind într-o sută de vorbiri felurite, glasul care chiar din piatră iese și din lumea in-organică: Aripi! vrem aripi, avânt, mișcare.

Corpii cei mai inerți se rostogolesc cu nesațiu în transformările chimice care le fac să intre în curgerea vieții universale, le dau aripile mișcării și ale fermentațiunii.

Vegetalele fixate în rădăcinile neclintite își azvârlă iubirea lor lăuntrică spre o existență înaripată și se dăruie vânturilor, valurilor, insectelor, pentru a le face să vie­țuiască în afară, să le împrumute zborul pe care natura le-a refuzat.

Pe cel dintâi prag al existenții, inerte la înfățișare, moluștele în felul lor, protestează și tind în sus; refuză să trăiască în afara luminii, în adâncimea întunerecelor, de aceea se hotărăsc să moară.»

Și așa mai departe toată scara animală. Rândurile acestui citat sunt scrise la 1856, de J. Michelet, [L’Oiseau (Pasărea)] când zborul aripilor nu era nici o realitate.

*

Omul năzuiește să zboare, să fie vultur; dar tot printre oameni se găsește și adevăratul tardigrad, leneșul, sedentarul. Însușirea de a umbla de la un cap al pământului la celălalt, instrumentele ingenioase pe care și le-a născocit pentru a-și ajuta această însușire, toate acestea nu micșorează aderența cu șezutul la lut, a anumitor inși dintre noi. Sunt și sedentari predestinați.

*

Pământul, apa, aerul, focul, cele patru elemente antice sunt patru nume ale materiei. Sunt însă patru trepte de supunere sau îndepărtare la principiul greutății. Apa, aerul, și focul sunt ușoare, fluide sunt mijloace de zbor. Dar mai ușor decât oricare din elemente e sufletul, duhul omului.

Spiritul nu devine greoi decât meditând asupra materiei. Spiritul e de natură angelică. Omul năzu­iește să realizeze îngerul adică un Dumnezeu înaripat.

*

Prin trecerea omului de la făptură domestică, la pasăre, destinul popoarelor se dezleagă în cer. Popoarele care nu vor ajunge popoare ale zborului, sunt sortite să fie turmele de hiloți, slugi ale popoarelor nobile, brave care vor zbura.

Adevărul acesta crește în jurul nostru cu evidență. Și va fi într-o zi un război între sedentarii predes­tinați și între zburători” (Credința, nr. 1131, 21 august 1937).